De prin vacanţe adunate (2)

Cum spuneam în articolul precedent despre vacanţele mele, nu am cum să le ţin mai bine minte decât după cele mai „minunate” întâmplări petrecute în timpul lor. Adică dacă vreun peisaj sau loc mi s-a şters de pe retină, ei bine, ce am pătimit prin acele locuri sigur nu am cum să uit.

Despre cum m-am dat în spectacol într-un avion, v-am povestit aici. Despre cum karma are grijă de mine, urmează.

Italia, pe autostradă.

Frumos la italieni, n-am ce zice. Mai puţin străzile lor enervant de înguste sau autostrăzile pline ochi, de parcă eşti în coloană pe Valea Prahovei. Bine, nu sunt ei de vină că ţărişoara lor este una dintre cele mai vizitate din Europa şi pe mine mă ia de cap aglomeraţia. Sau că aflaţi în maşină, eu şi soţul ratăm una dintre cele făr-de număr staţii de luat tichet pentru a plăti câţiva kilometri mai încolo autostrada. Sau mai mulţi. Nu e ca şi cum eram pentru a nu ştiu câta oară pe vreo autostradă europeană şi nu ştiam cu ce se mănâncă. Sau nu ştiam că e cam la fel peste tot. Apeşi butonul, iei biletul, rulezi, bagi biletul, plăteşti, şi tot aşa.

Nu, noi am „fentat” biletul din motive de minţi plecate la plimbare, dar la ieşirea de pe autostradă ne-a fentat el pe noi. La barieră ia biletul de unde nu-i, bariera nu se ridica de bună voie şi nesilită de claxoanele maşinilor din spatele nostru. Şi nu puţine. Sună la asistenţă servicii autostrăzi şi explică că… n-ai bilet. Apare un reprezentant din pământ din iarbă verde la noi la maşină şi nu pricepe în ruptul capului cum de-am fost atât de… ăăă… elevaţi să nu luăm bilet. Se uită la numărul maşinii, se uită la soţul meu, se scarpină tacticos în cap şi oftând din toţi rărunchii ne trânteşte o rotundă şi frumoasă amendă. Aşa, ca cado’ de ziua soţului. A, nu v-am zis, era ziua lui. Şi-apoi ridică nonşalant bariera.

Croaţia, pe autostradă.

Tot la un punct din acesta minunat, ca să plătim. Soţul bagă în aparat o hârtie de 50 kune, taxa fiind 1,2 kune. Şoc şi groază. Am crezut că nimerisem la păcănele sau ceva fiindcă atunci când onorabilul tonomat s-a hotărât să ne dea rest, exclusiv în monede, am crezut că nu mai plecăm de acolo tot adunând monede. Vreo trei pumni plini, aşa, ca să avem ce număra, sorta, rupe buzunarele. Am plecat la mustaţă de acolo fiindcă aproape ne-a căzut bariera în cap, sătulă să aştepte după noi să ne facem monetarul. Croaţii nici ei nu stau foarte bine cu răbdarea, aveam o muzicuţă de claxoane în surdină.

Croaţia, idem.

La plecare din ţara lor, cu puţin mărunt rămas şi insuficient pentru taxe de autostrăzi, hotărâm să plătim cu cardul la ultima trecere de gen, undeva aproape de graniţă. Bip o dată. Bip de două ori. Bip de trei ori. De n ori. Aparatul refuză să citească cardul. Scanăm alt card, acelaşi rezultat. E clar, soţul e de vină, nu ţine cum trebuie cardul. Trece viteaza de mine să rezolve problema, cu alt treilea card, al meu. Ghici ce, aparatul sughite cu suspine la vederea cardurilor noastre, intră în panică şi refuză să colaboreze.

Apăsam butonul de urgenţă, ne înţelegem într-o englezo-croato-română cu o voce baritonală care ne sfătuieşte să deşertăm tot mărunţişul de prin buzunare în pâlnia aceea uriaşă de recoltat monede iar diferenţa să o plătim cash, în euro. După o auto percheziţie până la chiloţi, în căutare de kune, reuşim să ne apropiem de suma de plată. Ne apropiem, dar nu o atingem. Şi neavând euro monede, dăm o hârtie. Apare un angajat care ne aduce restul în ghiciţi ce, monede. Multe monede. Kune. S-o fi gândit omu’ că nu mi-am luat niciun suvenir din ţara lui. Croaţia, te iubesc!

Inutil să spun ce jihad a fost în spatele nostru. O coloană de maşini căreia nu-i vedeam sfârşitul în oglinda retrovizoare a fost fără doar şi poate elementul cel mai stresant din ecuaţia noastră. Dacă nu mă credeţi, încercaţi să tranzitaţi Croaţia vara, în odihnitoarea lună august. Când am încercat eu, am pierdut trei ore în graniţă deşi existau nu mai puţin de 15 puncte de trecere.

(va urma)

 

foto: zâmbind în parcul natural Plitvice.

 

Fabiola Ion

Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)

by

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.

3 thoughts on “De prin vacanţe adunate (2)

  1. Doamne! Oare e vreo vacanţă în care să nu fi păţit ceva? 🙄
    La astea am râs, sincer. Astea cu coloanele de maşini nervoase chiar nu-s grave şi deşi ştiu că nu a fost chiar motiv de râs atunci, e acum. Pe lângă ce-ai pătimit în avion şi-n asta de acum… brrr.

    • Fabiola Ion

      Să ştii că exact asta mă întreb şi eu. Şi din câte ţin eu minte, nu prea, în fiecare a existat câte ceva. Norocoasă, ce să mai… :))) Cred că s-au întâmplat cu un motiv, să am eu material acuş. Din belşug. :)))

  2. Pingback: De prin vacanţe adunate (3) — Din viață ca-n piață

Lasă un răspuns