Cheilor din viața mea

eye-2005661_960_720

Cheia, acel instrumentul care face și desface multe lucruri pe toată perioada vieții noastre poate distruge, menține sau repara micul nostru univers. La o astfel de albastră revelație ajunsesem eu într-o după amiază, când vreme de douăzeci de minute bătute pe muchie căutasem cu disperare niște chei.

Pentru mine douăzeci de minute pierdute, așa de amorul artei, sau destinate căutării acului în carul cu fân îmi provoacă o mică tornadă printre piticii mei răspândiți care încotro prin cutiuța lor, adică creierul meu. În cazul de față, acul e micul mănunchi de chei de la casă iar carul cu fân e în orice ordine vreți, domiciliul subsemnatei, mașina subsemnatei și locul de muncă. Tot al subsemnatei.

Piticii aveau chef de-a v-ați ascunselea cu răbdarea și amintirile mele pe termen scurt fiindcă deși știam sigur că le aveam în buzunarul de la rucsac, apoi am intrat în casă cu ele în mână (logic, încă nu s-a inventat teleportarea), începusem să cred după ce scotocisem orice colțișor posibil de depozitare sau aruncare al lor, că eu am veleități de Jean-Luc Picard. Am poposit acasă doar pentru a lua un obiect, am vrut să stau nu mai mult de trei minute, urmând apoi să-l și duc în acele blestemate de douăzeci de minute.

Acum știu de exemplu de câte ori mă pot învârti în același loc, scutura o poșetă și treisprezece perechi de încălțări (fără a mai pune la socoteală papucii de casă), căuta în coșul cu rufe sau punga de gunoi, buzunări toate gecile din dotare, muta mobila prin casă sau ridica covoare, câți metri în semicerc are dormitorul meu și nu în ultimul rând de câte ori pot deschide ușa de la frigider. Toate acestea în minunatele douăzeci de minute irosite cu succes din viața mea.

Într-un final am renunțat. Era evident că mintea și piticii mei refuzau cu desăvârșire să coopereze și să duc obiectul în timp util, așa că m-am prăbușit într-un fotoliu, contemplând cerul senin și soarele ce parcă rânjea la mine de după singurul nor ce apăruse din senin. Era singurul lucru pe care-l mai puteam face, fără să-mi mai torturez creierul încins. Și-atunci m-a pocnit. Nu inspirația, nu imaginația și nici revelația, ci doar o rază de soare fix în irisul meu forțându-mă să-mi cobor privirea și să văd… cheile. Mă așteptau cuminți.

Le-am zâmbit, și nu numai lor. Și celei rupte anul trecut în contactul mașinii, și celei pe care am îndoit-o în hotărârea mea de nestrămutat de a deschide ușa greșită, și celor colorate, numerotate și atârnate frumos pe suportul de lemn pe care-l văd în fiecare zi, și acelei chei din copilărie aproape ruginită dar care mă bucura de câte ori o auzeam răsucindu-se în broasca aceea verde.

Uneori, trebuie doar să mă opresc din goana asta nebună prin viață, să privesc cerul apoi voi găsi și cheia. Sau cheile.

 

foto: pixabay.com

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.

Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)

by

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.

8 thoughts on “Cheilor din viața mea

  1. Păi da, că doar ştii că orice lucru se află în locul în care te uiţi ultima dată… 😀
    Hai, pentru concluzia din final şi pentru felul atât de frumos în care ai trecut de la o chestie atât de amuzantă la un… motto pentru viaţă, a meritat tot efortul căutării 😉
    Eu mi-am impus: după ce încui uşa când intr-un casă, nu respir până nu pun cheile-n cui. Că am păţit-o şi m-am lecuit.

    • Fabiola Ion

      Știi ce n-am menționat? Aveam mintea atât de scindată de niște gânduri încât mi-a fost imposibil să mă concentrez pe găsitul de chei. Adică făceam logic și fizic tot ce trebuia ca să le caut, peste tot de altfel, dar îmi era imposibil să mă pot concentra DOAR pe acțiunea asta. De-aia am împletit hilarul cu filozofia aia scurtă. Fiindcă efectiv așa am simțit-o atunci. 🙂 Bravo, loc sigur, numai să devină asta un automatism. Și eu am unul dar nu și în ziua cu pricina.

  2. Piticii ăștia se joacă grav cu noi când ne pierdem cheile. Încă îmi aduc aminte cu câtă disperare îmi căutam și eu niște chei atunci când trebuia să ajung neapărat undeva și nu mai găseam cheile cu care să închid casa.

  3. Em

    No asta-i bună, cum ne-am luat amândouă de chei azi. Pe fb am pus o postare veche, dar pe pagina de la Pași am ales-o azi. :))) Great minds think alike. :)))

    • Fabiola Ion

      Yes, indeed! Deci pentru toți cei care nu cred în faptul că atragem în viața noastră oameni cu care rezonăm perfect, acum e cazul să creadă. Nu există coincidențe. No, așe! 😁

Lasă un răspuns