Vocea

woman-2223508_960_720În clipa când ţi-am auzit vocea, cuvintele pregătite cu mare atenţie s-au pierdut în căldura emanată de tonalitatea ei. Am simţit că nu mai pot rosti niciun sunet deşi aveam o melodie atât de încântătoare auzului, în scurta mea poveste pregătită.

Nu era prima oare când te auzeam, dar atunci, clipa de atunci a fost magică. Era furtună la tine, timp măsurat în ticăit trepidant de secunde, le numărai ca şi mine sperând să nu se termine iar eu îţi spuneam că da, înţeleg, deşi toate cuvintele urlau în mine. Se buluceau la poarta sufletului, dorindu-se eliberate, dar timpul, momentul, secundele acelea rapide se ambiţionau şi opuneau o rezistenţă mult prea mare pentru fragilitatea lor.

Atunci m-ai topit. De atunci nicio altă voce nu a mai reuşit asta. Erau voci vesele, debordând de prospeţime şi vitalitate, de promisiune nespuse, de încredere în forţa lor, dar nu, niciuna nu a avut calmul vocii tale în secundele acelea de nebunie sau căldura care m-a învăluit ca o pătură moale şi pufoasă. De multe ori am revenit la momentul acesta întrebându-mă retoric cum de e posibil ca un bărbat năvalnic şi pasional ca tine îşi poate păstra calmul şi poate vorbi atât de clar şi concis. Am bâguit un da, un înţeleg, un ok dar nu erau cuvintele mele. Era refuzul de a accepta o situaţie tangibilă. Câteva zile mai târziu aveai să-mi scrii că tu nu poţi face asta, că trebuie să înţeleg, că aşa e cel mai bine. Pentru cine? Pentru niciunul dintre noi nu era. Îţi călcai pe suflet, pe emoţie. Îngropai adânc în tine dorinţa.

De atunci, nu te-am mai auzit deşi te-am văzut de multe ori. Nu ştiu dacă atunci a murit ceva în tine sau două luni mai târziu, dar ştiu că nimic nu a mai fost la fel. Tânjeam atât de mult după cel de atunci… Încă o mai fac. Atunci ai fost tu, curat, sincer, în forma ta naturală, nu în toate celelalte faţete pe care mi le-ai arătat. Dacă ar fi să-mi fie dor de ceva, de tine de atunci îmi e. De căldura vocii tale.

Am vrut să te mai aud, dar tu m-ai refuzat de fiecare dată. Neputinţă sau doar dorinţa de a minimiza durerea şi dorul din mine. Era deja prea târziu pentru mine, te iubeam, îmi recunoscusem asta şi te făcusem părtaş. Îmi semnasem sentinţa în acea zi când cu un zâmbet larg lăbărţat pe faţă îţi spuneam şugubăţ:

Ştii, cred că m-am îndrăgostit şi eu de tine! Te iubesc!

Erai fericit. Atunci te-am văzut pentru prima şi singura dată fericit. Nu trebuia să-mi spui nimic, chipul tău exprima totul. Ţi-am văzut răspunsul şi fericirea în ochi. Erau atât de expresivi şi vii…

De atunci privirea ta nu mi-a mai spus nimic. Era impenetrabilă şi niciodată de atunci nu te-am mai văzut zâmbind. Niciodată. Îţi afişai seriozitatea, fără excepţii, deşi eu te rugasem în repetate rânduri să zâmbeşti. Aveai suficiente motive deşi eu nu mai eram unul dintre ele. Ştii cât de mult voiam să te văd fericit? Chiar dacă eu nu mai eram sursa fericirii tale? Motivul era simplu. Te iubeam. Te iubesc.

Credeam că voi uita vocea ta. Că va exista alta care să mă facă să uit de căldura ei. Am crezut greşit. A trecut de atunci mult timp, un timp pe care nu-l pot contabiliza în niciun fel. În nicio emoţie sau gând.

din „Cioburi de suflet”

foto: pixabay.com

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.

Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)

by

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.

7 thoughts on “Vocea

Lasă un răspuns