De ce nu mai scriu?

writing-1209121_960_720Sunt întrebată destul de des de ce nu mai scriu. Mi se spune deseori că am talent, că pot, că nu trebuie să mă opresc, că aduc culoare, zâmbet, uneori hăhăială în toată regula. Că așa ajung departe, sau ce naiba o fi însemnând asta, că aș putea câștiga tone de bănet de pe urma asta, că soarele strălucește mai abitir la mine decât la alții și că nu-mi respect cititorii sau urmăritorii dacă nu le mai ofer așa cum erau obișnuiți porția de bună dispoziție.

Am răspuns după caz, cum am știut sau m-am priceput în momentul respectiv sau mai bine zis după cum au avut dispoziție piticii mei de pe creier. Am argumentat sau nu. Au înțeles sau nu, eu am trecut de mult de perioada în care chiar simțeam nevoia să conving pe cineva de buna mea intenție. Din avantajele faptului că anii au trecut peste mine, pe acesta l-aș pune cu siguranță în topul meu.

Mi-am făcut un rezumat la toate răspunsurile date, la explicațiile în multe cuvinte unde răbdarea mi-a fost pusă la încercare dar și la cele în doar trei cuvinte și o privire în ochi, dar care a avut rezultatul scontat, iar concluzia sau răspunsul final a fost indubitabil unul singur:

Fiindcă sunt un OM.

Exact. Sunt un om, nu o mașinărie. Am perioade bune, proaste, exuberante, triste, am parte ca oricare dintre noi de toată paleta de emoții sau trăiri, am perioade aglomerate sau relaxante deși aceastea din urmă au cam dispărut din jurnalul meu de bord și ca atare, nu pot fi o constantă într-o pasiune descoperită în urmă cu trei ani. Nu pot scrie la comandă, la minut sau la număr de cuvinte. Am încercat, nu prea mi-a ieșit. Am auzit/citit că cine are scrisul în sânge găsește oricând vrea el o breșă ca să facă ceea ce îi place cel mai mult. Poate că așa e, poate că asta făceam și eu la început, când microbul sau entuziasmul de început își făcea bine treaba. Sau poate că eu nu am scrisul în sânge dar știu sigur că îmi face mare plăcere. Numai că… acea breșă despre care se vorbește înseamnă de fapt timp tăiat din altă parte. Timp pe care nu-l mai recuperezi niciodată înapoi. Timp care își revendică drepturile exact când te aștepți cel mai puțin, timp care refuză să fie altfel trăit, timp pe care oricât l-ai întinde nu-ţi va ajunge niciodată pentru toate lucrurile minunate, importante din viața ta, pentru visurile tale dar și pentru cele care vrei, nu vrei, trebuie să le faci. Uneori ora aceea minunată de a fi doar eu cu tastele, de a da frâu liber cuvintelor din mine, de a imortaliza momente din viața mea pare un vis imposibil de atins pentru că prioritate vor avea tot timpul alte lucruri importante. Pentru mine.

Nu cred că mai e cazul să o fac dar pentru cei noi, care mă citesc de puțină vreme și nu știu mai nimic despre mine, ei bine, menționez că am multiple funcții și încerc să excelez în toate dar acest lucru e imposibil fiindcă undeva, cineva sau ceva sigur va fi neglijat. Sunt mamă de doi copii, soție, un job full time, un proiect personal și multă treabă… doamne, treabă cât pentru zece vieți că-n asta sigur nu am cum să finalizez tot ce mi-am propus.

Cuvintele unei prietene de suflet, un om minunat, cunoscută prin intermediul acestui blog și pe care nu am cum să le uit au sunat cam așa: în momentul când scrisul nu mai e o plăcere, ea devine o obligație iar eu nu vreau să devin sclava propriei mele plăceri. Scria și ea în urmă cu ceva timp pe blogul personal, un blog pe care l-am citit din scoarță-n scoarță, dar s-a oprit nu pentru că nu și-a mai dorit să scrie ci pentru că prioritățile ei au devenit altele.

Se mai spune că scrisul e apanajul oamenilor singuri. Poate da, poate nu, dar știu sigur că cei care au îmbrățișat arta scrisului și au împărțit-o generos cu cei din jurul lor sunt și ei tot oameni, cu propriile căderi sau zboruri spre înalt, cu zâmbete sau lacrimi pe obraji.

Și mai știu la fel de sigur că scrisul pentru mine e un mod de a fi, de a respira, de a privi prin cuvinte viața mea cu bune și rele în vasta piață prin care toți trecem. Iar eu nu voi renunţa la asta deşi, din exterior, probabil că aşa pare.

 

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.

Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)

by

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.

21 thoughts on “De ce nu mai scriu?

    • Fabiola Ion

      Mulțumesc mult pentru încredere.😊🤗 Din ritm am cam ieșit, public destul de rar. Eu sper să revin mai în forță.😉

  1. em

    O să fii bine. Și o să revii. Scrisul ți-e în sânge. Însă nu ai nici o obligație pentru nimeni. Decât față de tine. E drept că lumea care citește pune o oarecare presiune pe autor. Dar tu dăruiești. Și vei dărui din nou când o să poți pentru că ai surplusul acela de energie pozitivă, de bucurie, de ingenuitate copilăroasă care se revarsă spumos în rânduri cu zâmbet. Și cititorii vor fi aici pentru că ai intrat în sufletele lor. Te pup și fă ceea ce îți place, ceea ce te face să râzi, ceea ce îți încălzește inima. Te pup

  2. La câte ai de făcut, chiar că e greu să-ți satisfaci plăcerea de a scrie. Mai ales că, sunt convins, ești un om care caută perfecțiunea în toate. Așa cum bine zice Em mai sus, vei reveni de câte ori vei găsi prilejul de a te descărca și de a ne regăsi. 🙂

    • Fabiola Ion

      Da, defectul meu, nu-s perfectă da’s perfecționistă. 😁 Așa cum am spus, nu renunț dar scriu destul de rar, nu atât de des pe cât mi-aș dori. 😊

Lasă un răspuns