De-aş şofa, cam tot aşa

drive-2246928_960_720

În urmă cu o lună vă spuneam povestea unui accident minor în care personajul principal eram bineînţeles, eu. Ei bine, povestea continuă fiindcă niciun lucru minor nu poate fi rezolvat rapid în Românica noastră dragă. Cât despre noţiunea de a şofa, nu-ş de ce am în cap imaginea zecilor de rahaţi de pe trotuare pe care îi eviţi atât de temeinic până când ajungi să calci cu putere în cel mai mare şi cel mai proaspăt. În fine…

După 30 zile de la incident, drumuri inutile şi telefoane fără număr maşina mea lovită intră în sfârşit în service la reparaţii. Aleluia, mulţumesc tuturor sfinţilor, cristoşilor şi karmei că în sfârşit minunea se întâmplă! Am văzut cu ochii mei, parol. Bun, îmi iau la revedere de la ea cu ochii în lacrimi fiindcă chiar nu ştiu cât va dura despărţirea asta dureroasă. Chiar e dureroasă, să vă explic de ce.

Timp de două decenii muşchii creierului, mâinii şi piciorului drept au condus NUMAI maşini hidramate. Service-ul în cauză mi-a oferit maşină la schimb… manuală. Degeaba am plâns eu cu muci, sughiţuri şi strigături pe biroul lor, n-am avut parte de una hidramată pe motiv că cele două disponibile erau bine de tot şifonate (cică) de două doamne şi acum erau şi ele la reparat. Maşinile, nu doamnele.

Dar cum mă ştiu curajoasă de felul meu şi nu mă sperie pe mine o pedală în plus, am scos cu mare grijă (a se citi cu chiu cu vai) maşina din curtea interioară şi cu un puls aproape de infarct am (re)început să iau autolecţii de şofat. Aşa, din mers. N-auzeam şi nu vedeam nimic decât banda întâi, motorul şi piticul de pe creier care zbiera încontinuu: Hai că poţi, hai că poţi, haiii căăăă poţiiii!

Am putut, nimic de zis, pupa-m-aş pe fruntea marcată pe vecie de un nou rid, am ajuns vie, mai slabă cu cel puţin cinci kile şi maşina întreagă la serviciu, da’ fericirea şi bucuria că am putut s-o fac şi p-asta n-a durat decât vreo patru ore. Atunci a trebuit să-mi exersez din nou abilitatea nou dobândită.

Mă sui relaxată în maşină când… şoc şi groază! Parbrizul meu era fisurat într-un deşăvârşit soare, razele lui înţepându-mi retina şi creierul relaxat amorţit. Strălucea fix pi şientru, imposibil de ignorat sau nevăzut. Well done, şoferiţa lu’ peşte fiert îmi spun în gând încercând să-mi pun creierul prăjit la muncă, să înţeleg cum dracu’ am eu o parte de o nouă minune pe ziua în curs. Să ne-nţelegem, faptul că maşina mea a intrat în reparaţii, credeţi-mă, e o minune.

Cum să-i spun eu omului de la service că un meteorit a picat fix pe parbrizul maşinii sau că un omuleţ verde-prăzuliu a pictat mai bine ca Monet chestiunea aia enervantă de pe geamul meu? Cum să-i explic eu omului că nu aveam cum să fiu eu autoarea fiindcă mai mult de ameţitoarea viteză de 50 km/h eu nu îndrăznisem să ating?

Din nou curajul nu mă părăseşte şi cu o voce incredibil de subţire şi moale ca o cârpă îndelung folosită îi comunic omului negru ce-am păţit. El nu prea înţelege, cred şi eu că nu prea ai cum înţelege o poveste cu meteoriţi, omuleţi verzi şi ce-oi mai fi bâguit eu pe acolo, mă pasează la altă persoană să rezolve minunea şi mă lasă să fierb în suc propriu cam juma’ de oră.

Deznodământul vine apoteotic, luminându-mi calea şi mintea mea creaţă şi complet virusată:

Doamnă, aşa era maşina de când aţi luat-o!

foto: pixabay.com

 

 

 

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.

Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)

by

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.

10 thoughts on “De-aş şofa, cam tot aşa

  1. dede cati

    bine macar ca-i vazut strazile:)))))), ce fac niste pedale din om:)))) BTW: pana s-o duci inapoi, te rog sa mi-o imprumuti si mie, vreo juma de ora……………doar pentru cele 5 kg pierdute:)))))))))

  2. Ce să spun acu? Dacă găseai un meteorit pe scaunul din dreapta, sigur te îmbogățeai de dădeai și la alții! Și apoi, mașinile alea nu au asigurări (pentru mersul cu ambreiaj 🙂 )? Întreb și eu…

    • Fabiola Ion

      Ba da, Radu. Toate la schimb au asigurare (am aflat și eu cu ocazia asta) doar că în momentul respectiv eu mă vedeam bună de plată pentru că eram ferm convinsă că la mine se întâmplase pocinogul, nicidecum că avusesem orbu’ găinii pe motive de „stres șoferesc”. 😁

      • Dacă aș fi știut că pedala aia de ambreaiaj poate provoca atâta stres doamnelor, ehehe… câte îmi trec prin cap! 🙂 Oricum, cred că deja te-ai obișnuit. Să vezi ce nașpa e fără! 😉

        • Fabiola Ion

          😂😂😂 mie nuuu… Da, deja mestec în tocăniță de-mi vine rău. Când o să revin la a mea, o să-i fac probabil gaură în podea. 😅

    • Fabiola Ion

      Daaa, da’ e valabil doar pentru femei ca mine, care au rămas fidele toată viața lor mașinilor automate. Restu’… au deja experiența mestecatului. Nu-i idee rea, mâine dimineață sunt prima la bancă. Facem jumi-juma câștigurile, că doar tu ai venit cu ideea. 😉

Lasă un răspuns pentru Poteci de dor Anulează răspunsul