Nici Valentinu’ nu mai e ce-a fost!

happy-valentines-day-2045473_960_720Valentinu’ cel inimos declanșează isterie atât în lumea bărbaților cât și în cea a femeilor. Nu’ș ce naiba are Valerică ăsta da’ mai mult rău decât bine face în rândul adulților. Dacă i-a luat bărbatu’ flori şi bomboane femeii dragi că de ce i-a luat, că ea n-are nevoie d-astea și de ziua asta stupidă, dacă nu și-a exprimat bietul de el în vreun fel dragostea, al dreacu’, nici măcar cu o ciucalată n-a venit la mine! Mda, cam ăsta e spiritul…

Noi, adulţii, trecem această mai mult sau mai puţin sărbătoare prin propriul filtru emoţional şi după caz sau după cât de grav a călcat pe bec consortul/consoarta, o sărbătorim. Când vine însă vorba despre adolescenţi, ei bine, aici… e cu muuuultee floricele, ciocolată, felicitări şi pluşuri. Ursuleţi, pisicuţe, căţeluşi, orice e cu roşu, roz, inimioare merg la fix iar dacă e gigantic sau mai şi cântă (i love you, i love you, iiii loveeeee youuuuu, ai picat din cer, din nor, te iubesc pân-am să mor, nu mă duce-n dormitor sau alte variaţiuni pe tema dată), deja visul ăsta mirobolant a lu’ Valerică şi-a atins ţinta şi a devenit subit realitate în ochii domnişoarelor în devenire.

Vă daţi seama cum crapă colegele de invidie la şcoală când el, cel mai cel coleg de clasă/şcoală vine cu braţele încărcate cu dovezi ale dragostei lui neţărmurite şi le deşartă cu rapiditate în mâinile norocoasei câştigătoare în speranţa recompensei supreme, un sărut. Acel sărut…

O întreb pe micuţa adultă cum a fost Sf. Valentin la şcoală, ce i-a plăcut, ce nu, dacă are vreun admirator secret, chestii de-astea de mămică băgăcioasă în sufleţelul odorului ei. Dezamăgire totală. Dar…

Valentinu’ ăsta e de tot rahatu’. Un singur băiat a adus trandafiri şi bomboane unei colege, i le-a dat iar ea i-a mulţumit şi atât. Îţi dai seama? Unul singur… Din toată clasa. Da, şi colegii au râs de el.

Generaţia asta n-are niciun pic de romantism, înţelegi? 

Îhî, înţeleg perfect draga mea, în timp ce mustăcesc…

Băieţii ăştia n-au nicio treabă. Noi, fetele, vorbeam despre Sf. Valentin iar ei:

– A apărut o nouă kendama, trebuie să mi-o cumpăr.

– Hai să ne uităm la Simona Halep cum joacă.

– Ştii la ce arenă am ajuns la Clash Royale?

– Vreau să-mi cumpăr un tricou de la Lacoste. Ştii cât costă?

Ăştia încă se mai joacă şi tu mă întrebi de floricele, bombonele… Mă laşi… Ce inimi, iubire…. Nişte zgârciţi.

Eu mă gîndeam ce-o fi fost în inima sărmanului îndrăgostit supus oprobiului. Adică băiatul îşi face curaj, cumpără flori, i-or plăcea or ba fetei, alege cutia cu bomboane, altă dilemă, or fi prea dulci sau înecăcioase, vă daţi seama ce probleme de rezolvat avea el, de olimpiadă nu altceva, apoi iar o căruţă de curaj să i le dea şi finalul vine apoteotic. Fix nimic. Ea le primeşte, spune un mulţumesc şi… atât. Martorii spectacolului se hăhăie. Mult.

Îl admir. Sincer îl admir. Într-o lume pragmatică, uneori exagerat de pragmatică el a avut curajul de a-și arăta sentimentele, de a suporta privirile grăitoare ale colegilor săi, gen „uite-l și pe fraieru’ ăsta”.

Concluzionează rapid, pe un ton serios, fără a clipi măcar.

Nici Valentinu’ ăsta nu mai e ce-a fost!

Apoi, zâmbind angelic, mă chestionează:

Auzi, da’ pe vremea ta, cum era de Valentin?

În mezozoic, când am traversat eu perioada asta a ta, nici nu se inventase. Minunile lumii moderne s-au inventat mult mai târziu, cam acum, ca să te bucuri tu din plin de ele.

PS: Îmi amintesc totuși cum am avut brațele pline de liliac proaspăt și cum inspiram cu nesaț din el. A, și un perfect trandafir roșu. Când? Undeva, într-o altă viață.

 

foto: pixabay.com

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.

Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)

by

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.

13 thoughts on “Nici Valentinu’ nu mai e ce-a fost!

  1. Roxana

    Ce de flori găseam în bancă la liceu, ascunse (tot prin precambrian) Cand îmi împingeam
    ghiozdanul in pupitru găseam floarea! Tocmai ca să nu râdă alți băieți de el… Viitorul meu soț. Am fost colegi de școală. Primii ghiocei, primele lalele, păpădii… <3
    Na, credeam că am devenit imună la dulcegării, dar un băiat sensibil, mai ales la vârsta adolescenței rămâne ceva rar.

  2. Ana G.

    Bietul băiat! Pe vremea mea nu se inventase vreun Valentin de-ăsta. Și oricum, în era glaciară băieții nu se rușinau să vină cu flori. De gheață, evident. A murit romantismul, săracul. Și nici nu i-am făcut pomeni…

  3. Râd ei de bietul băiat acum, dar cred că gestul acela romantic nu va fi uitat, ci va căpăta valoare peste ani în mintea multora dintre cei care acum l-au desconsiderat, dar mai ales în amintirile fetei. 😉

Lasă un răspuns