Toleranţi, când vrem noi

fire-and-water-2354583__340

Mă gândeam zilele trecute dacă suntem toleranţi, noi ca naţie, dacă treaba asta ne este benefică sau dimpotrivă, sapă şi mai tare în temelia evoluţiei noastre. N-am putut concluziona pentru că îmi este practic imposibil şi am să vă explic de ce.

Suntem îngrozitori de toleranţi când vine vorba de legi tâmpite, de respectarea lor, de lipsa unui dosar verde cu şină mov la o banală internare, de tăiatul de frunze cu tot cu copaci la haite de câini, de eternul „las’ că merge şi-aşa”, de datul de şpagă pentru suveranitatea lucrului bine făcut, de lipsa corectitudinii şi a bunului simţ încât simt şi constat cu amărăciune că acest status-quo practic nu are nicio şansă de schimbare.

Suntem toleranţi când şoferii de limuzine aruncă pet-uri pe geam, când din douăzeci de maşini încolonate frumos la rând se găseşte cel puţin una care să fie mai cu turbo la motor şi să depăşească toţi plictisiţii ăştia civilizaţi care aşteaptă. Suntem toleranţi când ocolim rahaţi proaspeţi pe stradă fiindcă stăpânii patrupezilor sunt definiţia absolută a aroganţei.

Suntem toleranţi când plătim dublu un serviciu şi primim chitanţă doar pe jumătate din sumă sau deloc, adorabili de toleranţi când suntem plimbaţi de la un ghişeu la altul pentru, nu-i aşa, mişcarea aia ideală de cel puţin 30 minute pe zi. La fel de toleranţi suntem când noţiunea de a fura, minţi sau înşela fără nicio repercusiune ne este literă de lege.

În schimb suntem lipsiţi de toleranţă când un bătrân traversează strada şi nu o face în trei secunde aşa cum ne-am dori, claxoanele noastre accelerându-le mişcarea doar în jalnica noastră imaginaţie, când cineva se enervează teribil şi răcneşte cât îl ţin plămânii iar noi reacţionăm pe măsură, căci doar aşa rezolvăm problema, urlând mai abitir ca el.

Ne lipseşte cu desăvârşire toleranţa când nu mai avem răbdare cu cei obosiţi, nevolnici, trişti, când nu mai suportăm critica, sfaturile sau o vorbă bună. Când suntem chinuiţi de propriile angoase, eşecuri, frustări şi în sufletul nostru nu mai e niciun pic de compasiune sau înţelegere. Când preferăm să aruncăm cu propriul venin, să tăiem punţi şi-aşa fragile, să trântim uşi şi vorbe grele, să frângem inimi.

Suntem un paradox într-un singur ambalaj, un paradox complex dar greu de interpretat. Atât de complex încât noţiunea de simplitate a devenit abstractă.

 

foto: pixabay.com

Fabiola Ion

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.
Fabiola Ion

Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)

by

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.

8 thoughts on “Toleranţi, când vrem noi

  1. Îți dau întru totul dreptate! Interesant este că oamenii din acest popor nu erau chiar așa, dar anii de după `90 au schimbat atât de mult structura spirituală a românilor, încât parcă vorbim de alt popor. Cu adevărat un paradox! Iar diferența de gândire și mentalitate dintre generații, este tot mai mare! Și mai conflictuală, în multe privințe!

    • Fabiola Ion Fabiola Ion

      Diferenţa este mare într-adevăr, dar unele obiceiuri au rămas adânc înrădăcinate. Eu de astea încerc să scap, dar mai ales să nu le transmit mai departe. Noi, ca popor, oricum suntem un mare paradox.

Lasă un răspuns