Într-o banală şedinţă cu părinţii am fost întrebată, sau mai bine zis am fost rugată, împreună cu restul de părinţi prezenţi, să scriem pe o coală A4 răspunsul la întrebarea Cine sunt eu? A4??? Deja mi se părea că trebuie să dau bacalaureatul, admiterea la liceu şi facultate în acelaşi timp.
Mi-am amintit de curând de întâmplare fiindcă din când în când n-ar strica să ne punem întrebarea asta.
Doamna învăţătoare de atunci a micuţei adulte, un pedagog extraordinar, ne-a cam şocat sau amuzat cu rugămintea dânsei, fiindcă nu înţelegeam motivul. Şi dacă eu mă uitam ca bolânda la foaia imaculată ce trebuia umplută cu propriul eu, figurile celorlalţi părinţi erau priceless. Nu ţi se cere prea des să dai o definiţie a propriei persoane, mai ales una scrisă şi văzută de un cadru didactic ce-ţi modelează copilul şi îl iniţiază în tainele scrisului şi cititului, lăsându-şi amprenta într-un mod unic.
Iar dacă memoria mea cam şubredă mai are o urmă de claritate în ea, după ce terminam cu răspunsul, aveam de ales un citat dintre trei alese de dânsa, unul care ne plăcea cel mai tare şi care credeam noi că ni se potriveşte sau ne regăsim în el cel mai bine. Altfel spus, să murim în chinuri dulci, filozofale, nu aşa, doar răscolirea cu furculiţa în pastele sufletului nostru.
Mă jucam cu pixul în mână, zâmbeam tâmp foii de hârtie şi mă gândeam ce flori de păpădie o să scriu eu acolo fiindcă până în acel moment nu-mi pusesem niciodată problema asta, cam cine aş fi eu. Şi nici nu fusesem întrebată vreodată.
Am văzut părinţi care făceau adevărate compuneri, părinţi care se uitau după modelul curcii-n lemne, aşa ca mine, părinţi care erau pierduţi (dar nu pe vecie) în gânduri. Dileme mari pentru unii, pentru alţii o adevărată provocare, altfel nu-mi explic cum nu dezlipeau pixul de pe hârtie. Pe oamenii ăştia îi invidiam un pic. Ştiau exact cine sunt şi nu pridideau cu explicaţiile în scris.
Am început timid şi eu. Mă numesc… , ăăă… am doi copii, cu tot cu date tehnice, bla, bla, am un soţ… , lucrez… bla, bla, bla din nou, am un program aşa şi pe dincolo, ăăă… şi-atât. Simţisem că mi se violase intimitatea şi spusesem destul. Toată povestea nu mi-a luat mai mult de cinci rânduri.
Acum, de curând, mi-am dat seama că am fost cam departe de ce dorea de fapt să afle dânsa. Eu m-am definit prin A AVEA, A FACE şi nu A FI. În general, sub influenţa primului impuls majoritatea ar răspunde la fel. Fiindcă ne e mult mai uşor să spunem ce avem sau nu, decât să ne privim prin lupa microscopului şi să avem curajul să spunem cine suntem cu adevărat. Cu bune, cu rele. Ne este dificil să ne recunoaştem nouă înşine, d-apăi în public sau în faţa unei persoane străine.
Acum, dacă ar fi să repet experimentul cred că aş umple vreo două coli A4, fiindcă aş simţi că nu trebuie să fac economie de cuvinte sau că ele sunt prea sărace să exprime câţi guguştiuci zboară regulat prin capul şi sufletul meu. Deh, după o vârstă stolul se măreşte considerabil.
„Să avem seninătatea de a accepta ceea ce nu poate fi schimbat, curajul de a schimba ceea ce poate fi schimbat şi mai ales înţelepciunea pentru a face deosebirea între cele două posibilităţi.”
Acesta e citatul pe care l-am ales, de celelalte două nu mă întrebaţi căci duse pe calea uitării au fost. Mi s-a părut că el exprimă cel mai bine esenţa unui om.
Am apreciat gestul doamnei învăţătoare mult timp după aceea, atunci mi s-a părut puţin hilar şi ciudat. De fapt, cred că a fost un test psihologic foarte interesant.
foto: pixabay.com
Fabiola Ion
Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)
- Blec fraideiu’ și icoanele eMAG-ului - 15 noiembrie 2018
- Nu mai a(ve)m timp - 1 noiembrie 2018
- Când am chef, opresc trenu’ - 26 octombrie 2018
14 thoughts on “Cine sunt eu?”