Cine sunt eu?

question-mark-2123966_960_720

Într-o banală şedinţă cu părinţii am fost întrebată, sau mai bine zis am fost rugată, împreună cu restul de părinţi prezenţi, să scriem pe o coală A4 răspunsul la întrebarea Cine sunt eu? A4??? Deja mi se părea că trebuie să dau bacalaureatul, admiterea la liceu şi facultate în acelaşi timp.

Mi-am amintit de curând de întâmplare fiindcă din când în când n-ar strica să ne punem întrebarea asta.

Doamna învăţătoare de atunci a micuţei adulte, un pedagog extraordinar, ne-a cam şocat sau amuzat cu rugămintea dânsei, fiindcă nu înţelegeam motivul. Şi dacă eu mă uitam ca bolânda la foaia imaculată ce trebuia umplută cu propriul eu, figurile celorlalţi părinţi erau priceless. Nu ţi se cere prea des să dai o definiţie a propriei persoane, mai ales una scrisă şi văzută de un cadru didactic ce-ţi modelează copilul şi îl iniţiază în tainele scrisului şi cititului, lăsându-şi amprenta într-un mod unic.

Iar dacă memoria mea cam şubredă mai are o urmă de claritate în ea, după ce terminam cu răspunsul, aveam de ales un citat dintre trei alese de dânsa, unul care ne plăcea cel mai tare şi care credeam noi că ni se potriveşte sau ne regăsim în el cel mai bine. Altfel spus, să murim în chinuri dulci, filozofale, nu aşa, doar răscolirea cu furculiţa în pastele sufletului nostru.

Mă jucam cu pixul în mână, zâmbeam tâmp foii de hârtie şi mă gândeam ce flori de păpădie o să scriu eu acolo fiindcă până în acel moment nu-mi pusesem niciodată problema asta, cam cine aş fi eu. Şi nici nu fusesem întrebată vreodată.

Am văzut părinţi care făceau adevărate compuneri, părinţi care se uitau după modelul curcii-n lemne, aşa ca mine, părinţi care erau pierduţi (dar nu pe vecie) în gânduri. Dileme mari pentru unii, pentru alţii o adevărată provocare, altfel nu-mi explic cum nu dezlipeau pixul de pe hârtie. Pe oamenii ăştia îi invidiam un pic. Ştiau exact cine sunt şi nu pridideau cu explicaţiile în scris.

Am început timid şi eu. Mă numesc… , ăăă…  am doi copii, cu tot cu date tehnice, bla, bla, am un soţ… , lucrez… bla, bla, bla din nou, am un program aşa şi pe dincolo, ăăă… şi-atât. Simţisem că mi se violase intimitatea şi spusesem destul. Toată povestea nu mi-a luat mai mult de cinci rânduri.

Acum, de curând, mi-am dat seama că am fost cam departe de ce dorea de fapt să afle dânsa. Eu m-am definit prin A AVEA, A FACE şi nu A FI. În general, sub influenţa primului impuls majoritatea ar răspunde la fel. Fiindcă ne e mult mai uşor să spunem ce avem sau nu, decât să ne privim prin lupa microscopului şi să avem curajul să spunem cine suntem cu adevărat. Cu bune, cu rele. Ne este dificil să ne recunoaştem nouă înşine, d-apăi în public sau în faţa unei persoane străine.

Acum, dacă ar fi să repet experimentul cred că aş umple vreo două coli A4, fiindcă aş simţi că nu trebuie să fac economie de cuvinte sau că ele sunt prea sărace să exprime câţi guguştiuci zboară regulat prin capul şi sufletul meu. Deh, după o vârstă stolul se măreşte considerabil.

„Să avem seninătatea de a accepta ceea ce nu poate fi schimbat, curajul de a schimba ceea ce poate fi schimbat şi mai ales înţelepciunea pentru a face deosebirea între cele două posibilităţi.”

Acesta e citatul pe care l-am ales, de celelalte două nu mă întrebaţi căci duse pe calea uitării au fost. Mi s-a părut că el exprimă cel mai bine esenţa unui om.

Am apreciat gestul doamnei învăţătoare mult timp după aceea, atunci mi s-a părut puţin hilar şi ciudat. De fapt, cred că a fost un test psihologic foarte interesant.

 

foto: pixabay.com

Fabiola Ion

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.
Fabiola Ion

Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)

by

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.

14 thoughts on “Cine sunt eu?

  1. Din experienta mea, foarte putini parinti apreciaza interactiuni de genul acesta. Desi sunt importante pentru o relatie armonioasa. S-a intamplat sa-I intreb pe parinti „Ce puncte slabe are copilul dvs.?” si fie nu au raspuns nimic, fie au scris ca nu are niciunul. Si chiar cred ca erau sinceri.

    • Fabiola Ion Fabiola Ion

      Da, cred că și aici s-a întâmplat ceva similar. Deși atunci mi s-a părut ceva inedit, de-abia mult mai târziu am apreciat cum trebuie. Cât despre întrebarea ta, nu pot să cred că toți au crezut că au copii perfecți. Eu de exemplu, aveam ceva de comentat. 😁

      • Niciunul, crede-mă. Deși le-am explicat că întrebarea nu are ca scop să aflu eu lucruri rele despre copii… Degeaba. Copiii sunt, de fapt, liceeni. Poate că se tem să dea față cu niște realități.

        • Fabiola Ion Fabiola Ion

          Da, cred că frica de a nu fi judecați, ei ca părinți în procesul educației. Uite, vezi, eu acum înțeleg conceptul ăsta și aș fi răspuns sincer la orice întrebare sau aș fi spus ce defecte văd eu. În primul rând pentru mine, să conștientizez mai bine unde mai am de lucrat și știu că ar fi ajutat enorm dirigintele. Exercițiile astea numai niște buni pedagogi, nu numai profesori, le pot face. Păcat că în cazul tău niciun părinte nu a fost suficient de deschis pentru a vedea dincolo de niște simple defecte. În fond, nimeni nu este perfect.

  2. Minunat exercitiu. Asa, de dragul cuvintelor, as scoate cateva baliverne, dar sa scriu in acel context..cred ca as fi fost tare confuza. Si apropo, de a fi, a avea și a face…mi se intampla, mai nou, sa mi se ceara sa scriu despre aceste lucruri și sa spun de fapt ce sunt, cum sunt, cine sunt. N-as fi realizat asta, acum cinci minute.

    Faina metafora cu invartitul furculitei. M-ai pus azi pe ganduri si e de bine; le-ai sucit pe alea negre ale mele. Te imbratisez.

    • Fabiola Ion Fabiola Ion

      Ia încearcă, vezi ce iese. La noi au fost confidențiale, evident, dar simplu fapt că am fost puși să facem asta a fost o provocare. O să fii uimită de rezultat. 😜

  3. Probabil că profesoara aceea avea înclinații spre psihologie, știut fiind că doar în fața unui psiholog am avea curajul să ne expunem personalitatea în toată goliciunea ei. Măcar acei terapeuți au depus un jurământ de confidențialitate. Oricum, un astfel de exercițiu e foarte util fiecăruia dintre noi.

    • Fabiola Ion Fabiola Ion

      Da, are studii psihopedagogice și de-a lungul timpului mie, una, mi-a demonstrat că este un dascăl desăvârșit. Exercițiul dânsei, nota 10. 😊

  4. Bine că au fost confidenţiale. Mă gândesc că sunt părinţi care abia leagă doua fraze, dar să mai filozofeze pe subiectul „Cine sunt eu”. Mai sunt părinţi care sunt atat de plini de ei încât ar fi fost în stare să o felicite pe învăţătoare că are în clasă copilul al cărui părinte este el. Iartă-mi răutatea dar sunt foarte dese aceste cazuri de părinţi „unici”. Mi-a făcut o mare plăcere să citesc expunerea ta, felul în care este scrisă, expresiile, tot, tot. Fata veselă nu se dezminte. Mă retrag că am o treabă. Vreu să văd cine sun eu.

    • Fabiola Ion Fabiola Ion

      Aaaa, ce drăguț! :))) chiar ai o treabă serioasă. Nu e răutate ce spui tu iar copiii sunt cei care au de suferit. Sau nu. 😁 Mulțumesc de apreciere.

Lasă un răspuns