Fătuca tatii, te-am dus la timp!

yellow-690532_960_720

Despre experiențe cu tot felul de taxiuri citesc sau aud mai mereu. Mai precis, cu șoferii lor. Plăcute sau mai puțin plăcute, unele de-a dreptu’ halucinante, altele scoase parcă din basme pentru adormit copii, atât de frumoase sunt, nicidecum din realitatea zilelor noastre. Despre experiența mea… eiii, dragii mei, a mea a trebuit să fie un timp fooooarte interesant petrecut.

Ultima oară când m-am suit într-un taxi a fost… ăăă, îîî, mdeciiii…. habar n-am. Într-o altă viață desigur, din moment ce nu-mi mai amintesc. Având căruță personală, n-avea sens să apelez la una de urgență. Pentru urgențe la mine s-a inventat mersul pe jos iar dacă arde, să le trăiască maşinile celor apropiaţi.

O dată-n viață a trebuit să apelez la un taxi. M-a lovit norocu’ ăsta într-o sfântă zi de vineri, după amiază, când o mare parte din turiștii veniți pe litoral au o plăcere deosebită să tranziteze orașul. Și ca să nu-mi lipsească bombonica-n vârf de colivă, trebuia să ajung la ieșirea din oraș cam în timp record.

Sun la trei firme, pierd un sfert de oră dar mă bucur când apare în sfârșit un taxi descentrat în fața mea. Am ajuns la concluzia că e așa fiindcă până la destinație am crezut că sunt copilotul pe viață a lui Flintstone.

Șoferul, aaaa, șoferul, un deliciu… Modelul ideal. A vorbit continuu, cu o viteză ce ucidea orice performanță de-a mea în materie, în cea mai bună zi. Întâi m-a chestionat bine de tot, de ce, unde, cum, cu ce ocazie, de ce s-o ia pe unde-i zic eu (evident, alesesem cel mai scurt traseu), stare civilă, copii, neamuri, job, sănătate, mașină. A uitat să mă-ntrebe pe ce parte dorm, dacă-mi plac cocostârcii sau vacile bălțate și câți dinți am în gură, în rest nu cred că a omis ceva.

Mi-era îngrozitor de cald, aerul condiționat era o idioată și inutilă  invenție pentru teleguța lui iar geamurile, mai puțin al lui, erau ermetic închise să nu care cumva să-l tragă curentul fierbinte de iulie ce bântuia pe-afară. Făceam economie de cuvinte și salivă, oferind câteva răspunsuri monosilabice, la transpirație însă eram extrem de generoasă.

Când a obosit sau plictisit, uite cum norocul meu nu pierise definitiv, a început să se distreze înjurând. Orice, oricum, oricât. Era totuși un erudit, n-a folosit părți anatomice, ceva ceapă, gâți, draci și paște. Și pe mama fiecăruia. Dar asta n-a fost tot.

A început să cânte. Cu patimă, suflet, versuri și rimă. Creierul meu și-așa transpirat de la efortul depus să-i reziste atacului verbal, n-a reținut niciun vers, dar era ceva profund și emoționant, ceva cu damigeană și ochi frumoși, și vino jos la râu și hai în sus pe deal, și… dintr-o dată mi-a stat inima-n loc.

A început să răcnească cât a putut el de tare:

– Eu, eu, euuuuu!!!

Ăsta a fost momentul când am vrut să-și audă ecoul, cu câțiva decibeli mai mulți:

– Euuuuuu…. cobor!!!!! AACCUUMMM!!!!

Ce ziceam de noroc? Își dăduse duhu’ de mult, sărmanu’. N-am apucat să slobod ecoul căci o voce de femeie întreba în stația melomanului meu:

– Cine ajunge la Hotel Aurora? Dispecerat, Hotel Aurora?

Eu eram fascinată de prestaţia lui vocală care acoperise până atunci vocea femeii, dar o ureche tot avea ciulită la anunţul făcut, răspunzând doar în eter. M-a bufnit râsu’, cum dracu’ să nu am parte de o cursă normală? Ie-te că am, una bună de ţinut minte.

Shaorma asta cu de toate, pe care mi-a oferit-o omu’ ăsta timp de jumătate de oră, m-a făcut să-mi dau seama cât de anostă sunt eu la volan şi că n-are cum să-ţi fie cald dacă ţii tot timpul gura deschisă. Cântecele şi vorbele pline de duh erau fracţionate doar de acel repetitiv „eu, eu, euuuuu” la orice întrebare a doamnei din dispecerat.

Mă rugam la toate călindele greceşti, tătăreşti şi româneşti ca femeia să pună întrebarea magică Cine tace din gură în timpul curselor? iar el să răcnească din toţi bojocii acel repetitiv „eu”. Apoi efectiv s-o şi facă. Omu’ ăsta era un circ ambulant iar eu, cel mai ciufut spectator.

Totuşi… am ajuns la timp, chiar cu zece minute mai devreme graţie talentului vădit de a nu ne răsturna într-o curbă şi a nu trasa dungi galbene pe toate maşinile care îndrăzneau să meargă în paralel cu el.

Mi-a zâmbit şăgalnic în timp ce-i dădeam banii şi mi-a spus:

Ai văzut, fătuca tatii, te-am dus la timp!

Dap. Văzui. Cu fiecare celulă a corpului meu.

 

foto: pixabay.com

 

 

Fabiola Ion

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.
Fabiola Ion

Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)

by

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.

4 thoughts on “Fătuca tatii, te-am dus la timp!

  1. Nici nu se putea altfel. Ce şanse ar fi fost ca tu să nimereşti o cursă fără niciun „incident”? 😀
    Mno, imaginează-şi cum e să dai peste un din ăsta care vorbeşte mai repede şi mai des decât respiră, la ora 6 dimineaţa, în drum spre muncă… e horror, îţi spun eu.

Lasă un răspuns