De azi gata, declar solemn că sunt cea mai mare iubitoare a primei zile din săptămână. M-a lovit amorul tot în sfânta zi de luni, pentru că e Ză Best Dei pentru ca toate lucrurile bune dar mai ales nebune să mi se-ntâmple, cum altfel decât… luni. Dacă până acum mă crizam, înverzeam sau scoteam flăcări pe nas de ce să nu-mi fac iubită tocmai cea mai mare dușmancă a mea, ziua de luni?

Așadar zi normală, cu chef enooorm  de muncă, cu planuri mărețe care au ținut cât mi-am băut cafeaua şi până-n ora 12, când am devenit șoferița de serviciu. Moment în care draga și scumpa mea mașină n-a stat prea mult pe gânduri și dintr-o zvâcnire nărăvașă de motor a hotărât că are un junghi sub tablă atât de tare încât trebuie să se oprească în mijlocul drumului, pentru o pauză de durată nelimitată. Și ca să vadă toată suflarea mașinistă prin ce chinuri trece ea  și-a fixat apoteoticul deces pe o stradă cu sens unic, cu un alai de vreo douăzeci de surate în spate de toate dimensiunile. Da, la ora aia oamenii își duc sau aduc copiii de la școală. Și nu numai. Nu știu cum e cu muritu’ la intrare da’ mie mi-a murit motoru’ în mișcare. Nu mie, ci mașinii, dar printr-un noroc chior am reușit să opresc defuncta cât de cât lateral dar nu suficient pentru a nu mi se face stoc de carne, barabule, dumnezei şi alte creaturi pentru cinci ierni de acum încolo. Deh, românu’ are o imaginaţie extrem de bogată, mai ales în trafic.

Acum, stând eu ţeapănă de surpriză şi judecând printre reprizele de claxoane cum rezolv problema mai rapid, nu văd altă soluţie decât să explic verbal şi non-verbal cum e cu mortu’ şi că nu-i cale să-l mişc nici măcar un milimetru pentru fluidizarea circulaţiei. Degeaba am încercat eu să-l resuscitez, respiraţia gură la cheie sau motor era mai rece decât temperatura de afară şi n-avea să-l însufleţească. Şi iată-mă dirijând dube şi furgonete ale căror şoferi credeau că am luat carnetu’ pe produse lactate şi că mi s-a sculat mie aşa, din senin, să fiu constant înjurată sau privită fioros pe motive de lăsat căruţa-n drum. Pe avarie, bineînţeles.

În maşină eu am diverse lucruri folositoare şi nu numai, iar divinitatea mi-a transmis că n-ar fi rău să plimb vreo două săptămâni o bucată de carton albă, total inutilă, dar acum ideală pentru a inscripţiona frumuşel pe ea un text vizibil din avion. Prin care atenţionam toţi şoferii ăştia calmi, îngăduitori dar mai ales doritori să ajute o biată şoferiţă aflată la ananghie că nu sunt nesimţită şi nici nu-mi doresc să testez nervii lor. Cartonul expus la mare vedere pe luneta maşinii a avut un impact major asupra mediului, reducând substanţial poluarea fonică şi scutindu-mă pe mine de făcut gimnastica braţelor.

Toată distracţia mea a durat cu aproximaţie cam o oră până a venit maşina de la tractări auto, timp suficient cât să învâţ înjurături noi, să observ simţul civic extrem de dezvoltat al românului şi să admir răbdarea de care dă el dovadă.

Revenind, nu o să mă mai plăng never-ever că ziua de luni e odioasă, că dacă încep prost aşa o ţin toată săptămâna, că bad karma sau mai ştiu eu ce. Că poate doar aşa nu mai am parte de căzut pe scări, rupt uşă de garaj, accident de maşină, nerezolvări de probleme şi alte flecuşleţe din astea care mi se pot întâmpla numai… LUNI!

foto: pixabay.com

• Despre
• Ultimele Postari

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.

Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)

• Cine sunt eu? - 20 iulie 2017
• Fătuca tatii, te-am dus la timp! - 17 iulie 2017
• Pepenele roșu întărește muşchiu’ - 7 iulie 2017