Într-o frumoasă zi de sâmbătă o pune naiba pe buburuza mare să dea iama în colecția de dvd-uri a familiei și nu cea cu desene animate sau filme pentru copii, ci în cea cu filmări din concedii, petreceri, botezul ei și-al soră-sii și nunta noastră. Ce ziceam de zi? A, da, că a fost frumoasă până-n clipa aia.

Și dacă la experiența asta se mai adaugă și cea mai bună prietenă a ei, deja stau și mă gândesc cu ce-am greșit când am încurajat-o întotdeauna să pună întrebări. Primele hohote de râs n-au întârziat să apară din momentul în care s-a vizionat botezul buburuzei mici. Evident, fiind mai mică, cineva trebuia să râdă de ea. Întotdeauna se face bășcălie de cei mai mici. Buburuza mare de cea mică, prietena lu’ fic-mea de amândouă, eu de toate. Motive întotdeauna sunt destule, mai ales când peste toți protagoniștii filmului au trecut nu mai puțin de zece ani.

Şi cum aceste imagini parcă n-au fost suficiente pentru a-şi satisface pofta de hăhăială, a trecut la artileria grea, nunta părinţilor ei. Cum să vă zic… vinovată sunt eu. Că am fost masochistă să privesc cu ele propria nuntă, filmată cândva, prin cretacic. Nu vreţi să ştiţi ce amalgam de sentimente m-au încercat când am văzut astfel de imagini şi-un mucio-sughiţu’-râsu’-plânsu’, că nu ştiam pe ce să mă concentrez mai întâi. Asta în timp ce de-abia respiram din cauza explicaţiilor pe care trebuia să le dau necontenit. Cum adică să pun flori în piept nuntaşilor? Ştii că erau flori naturale şi stătuseră în apă? Doamnee, pe câţi am mai înţepat… Și câți m-or fi înjurat din motive de stricat de haine… Cine erau Ţî, Şî, dubluW… şi de ce-au venit la nuntă? Cum să-ţi explic că aşa se făceau nunţile? Între timp… nu s-au schimbat prea multe. De ce naiba ți se rupea cozonacu-n cap? Ca să dau mai bine-n poze? La părul meu scurt de atunci era fix ce-mi trebuia. De ce eraţi îmbrăcaţi aşa de simplu? Ăăă, din chestiune de gust, dă trend, dă aliniere de planete? Nu te dureau picioarele? Neah, că erau de lemn apoi au devenit de plumb. Deci, ce să mă doară? În ce club ai fost când ai fost furată? Dis-co-te-că!!! Aşea era maică pe vremea mea… Pfff, m-am cocoţat pe o boxă, da’ ştii de ce? Era singurul loc unde nu eram călcată pe rochie. 

E incredibil cât de mult am putut evolua în tot timpu’ ăsta, cum lucrurile care mi se păreau atunci vitale acum mi se par desuete, cum am şocat-o pe fiică-mea că m-am machiat singură şi cât de tare şi apăsat am zis „da” în faţa ofiţerului stării civile. M-am bucurat foarte tare pentru că a putut vedea acest eveniment important din viaţa mea şi că va putea să-l revadă oricând doreşte, dar în acelaşi timp m-am întristat fiindcă mi-ar fi plăcut să am şi eu acest privilegiu raportându-mă la părinţii mei. Și m-am mai bucurat că am putut să revăd persoane dragi mie, persoane care azi nu mai sunt în viață dar care au rămas acolo unde le este locul. În sufletul meu.

PS: mi-am transferat nunta de pe casete video pe dvd-uri tocmai pentru a putea fiică-mea să râdă cu lacrimi de mine. Moment magic.

foto: pixabay.com

• Despre
• Ultimele Postari

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.

Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)

• Viața și zâmbetul din ea - 21 octombrie 2017
• Mamăăă, ce mamă sunt! - 16 octombrie 2017
• Temele, interminabila epopee a părinţilor - 11 octombrie 2017