Sunt sătulă. Sunt sătulă de ședințe cu părinții în care se discută despre nici nu vă imaginați ce, dar ce e mai important, nu. 

Ascult ca tâmpita aproape jumătate de oră un regulament de…habar n-am ce, că oricum toată lumea l-a uitat în secunda doi, mai ascult veșnicele lamentări cu disciplina la clasă, ceva rezultate de pe la concursuri și niște tardive încercări de pus în  practică a celebrei „săptămâna altfel”. Aaa, și semnez ca primarul de cel puțin trei ori. Prezență, idei, procese verbale, ceva, orice…

Da’ mă distrez la sfârșit maxim. Fiindcă atunci apare distracția aia pentru care eu efectiv mă duc. Că de altfel, nu țin minte ședințele. Mă rup în două de râs, mai la liber, mai înfundat, noroc că stau pe scăunel. Și chiar am fost conștiincioasă, am fost la toate. Bine, mai puțin la ultima, că efectiv am uitat. Știți, neamțul și-a făcut datoria. Ăla celebru. 

La cea mare am dezbătut chiar o problemă „existențială”. La sfârșit de tot. Cam 45 de minuțele bătute metodic pe muchie. Timp în care mațele mele duceau lupte greco-romane cu creierul. Că nu picau pe aceeași oră de mâncare.

Uite datele problemei: se dă un tablou cu maci roșii cumpărat din banii fraierilor de părinți, patru pereți mari și lați, niște geamuri și-o ușă. Unde se asortează cel mai bine tabloul cu lumina căzută perpendicular pe catedră, pe cheful dirigintei sau profesorului care predă? Știu, nivelul problemei e dificil spre imposibil. Necesită timp și gândire. Dacă nu știți s-o rezolvați, uite alta. La fel de…complexă. 

Se dau 31 de scaune albastre, noi-nouțe, ergonomice achiziționate idem ca mai sus. Unul se hotărăște să facă circuitul colegiului în natură, adică se plimbă nestingherit prin laboratoare, bibliotecă sau săli de curs. Acolo unde trebuie să i se lipească un poponeț de adolescent. Întrebare: cum de nu e atât de inteligent să revină de unde a plecat astfel încât să ajung și eu odată acasă să mănânc? 

Buunnn. Dacă sunteți olimpici și le-ați rezolvat, uite ultima. Cea mai tare auzită de mine până acum, la buburuza mică. Aici trebuie să fiți pui de Arhimede. 

Se dă o oră de sport și o elevă incapabilă să facă  „tumba”. Pe motiv că profesorul nu i-a predat. Adică n-a avut chef de astfel de flexări la prima oră a dimineții. Acum, se mai dă una bucată de mamă a acestui copil care strigă revoltată în gura mare că, citez „Acum trebuie s-o meditez ȘI la sport, să învețe să facă tumba căci profesorul le dă test (??!!??) și ea nu știe!” Întrebare: cine-a inventat sportul?

Mațele mele iarăși bravau. Dacă nu era hărmălaie în clasă, se auzeau cântând Sonata lunii a lui Beethoven. O acompaniau perfect pe sonata mămică.

Problema asta a fost nerezolvată. Cel puțin în cele 20 minuțele destinate ei. Poate îmi dați voi soluții.

Uraa, am supraviețuit și acestei ședințe. O aștept cu „mare nerăbdare” pe următoarea.

foto: summerday.com

• Despre
• Ultimele Postari

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.

Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)

• Carpe diem! - 3 iulie 2018
• De ce nu mai scriu? - 18 iunie 2018
• Jurnalul unui răsărit de soare - 4 iunie 2018