Urzici, my love

Urzică, Urtica, Urticaceae, Plantelor, Arde, Natura

Bine, bine, nimic rău de zis despre urzici și nenumăratele ei beneficii în alimentația noastră, dar despre modul de preparare, cum spanac, pardon urzici, să nu mă leg? Bine, ar mai fi și nesuferitele ei defecte, alea care se lasă cu usturime, bubițe și mâncărimi, dar hai, treacă de la mine, om cu suflet bun și larg. Mă rog, asta până mă rogi să le culeg. Aici se termină cu bunătatea și ce-o mai fi pe-acolo.

Să revin la urzici, totuși. Bunica din partea mamei era înnebunită după ele. Bine, ea ținea cu sfințenie cele două mari posturi de peste an, Paște și Crăciun, iar mâncarea de urzici era alternativa ei sănătoasă pentru postul Paștelui. Atunci, copil fiind, am luat pentru prima și singura dată contact cu aceste drăcovenii mici, drăgălașe și verzi. În ruptul capului nu puteam înțelege cum un om normal, întreg la cap, poate mânca așa ceva. Pasta aceea verde din farfurie, din care culmea, mai ieșea și aburi, îmi producea o repulsie demnă de experimentul lui Pavlov cu câinele. Numai că eu nu salivam, vomitam. În secunda doi. Secunda unu scârboșenia aia verde, secunda doi eu, vomitând în grădinița cu flori de primăvară a bunicii mele. Partea cea mai mișto din toată idila asta a mea primăvăratecă cu urzicile, e că niciodată bunica nu m-a obligat măcar să gust așa ceva.

Mulți, mulți ani mai târziu, adică acum, când scriu despre asta, mi s-a năzărit mie că n-o fi dracu’ atât de verde încât să nu încerc (măcar) o nouă poveste de dragoste cu draga de urzică. Să-i declar un mare da, te iubesc de numai pot, tu, urzica mea divină! Na, maturitatea de acum mi-a dat peste nas și mi-a trântit ferm și clar că pe atunci eram doar un copil alintat, cu asocieri de culoare total nepotrivite. De exemplu, mintea mea de copil naiv credea că pasta aia verde cu miros înfiorător, nedigerată din burta unui ied proaspăt sacrificat, era fix același lucru cu mâncarea gătită de urzici din farfuria bunicii. Mda, asistatem fără voia mea la un astfel de ritual.

Așa că mi-am retrăit amintirea aia oribilă și plăcerea bunicii mele de a mânca urzici gătite, apoi mi-am cumpărat din piață o pungă mare de urzici. Scopul: să îmi înving repulsia și amintirea aia urâtă și să fac un pustiu de bine organismului meu, ingerând niște clorofilă d-asta. Vitamină, detoxifiere, subțierea sângelui și crescutul meu de chef de verde. Aliluia, Dumnezeu cu mila!

Nu, nici în ruptul capului nu voiam să le gătesc după rețeta străbună, era un mare pas pentru omenire și mine că am ales să cumpăr așa ceva, d-apăi să retrăiesc imaginea din capul meu. Am zis s-o ard mai light, așea, mai pă vegan, pă naturel, mai fără foc și… greață.

Concluzia? Suc să fie sau la gunoi cu ele. Altă alternativă nu exista pentru mine.

Un litru de suc mai târziu, că deh, din ditamai pungă nu avea cum să iasă o ceașcă, cinci recipiente mâzgălite în culoarea aia a mea preferată, sucul meu filtrat și răsfiltrat trona pe mijlocul mesei din bucătărie. Mă sfida, jur, mă sfida și mă provoca să-l beau pe nerăsuflate. Am depus ceva efort în realizarea lui, deci trebuia să fie floare la ureche. Un litru de lichid pentru mine e o nimica toată.

Daaa, da’ nu verde. Nu nuanța aia de verde. Nu gustul ăla de verde. Nu chinu’ dracu’ pe capu’ meu să mă forțez să beau borâtura aia monstruoasă de verde. Mă rog, curcubeul ăla de vitamine. Verde.

Declarația asta a mea de iubire pentru impresionanta urzică a durat nu mai puțin de șapte ore. Atât mi-a luat ca să beau gură cu gură, linguriță cu linguriță, pipetă cu pipetă, tona aia de lichid scârbos magic. După șapte ore de chin distracție am biruit litrul de suc și am atins performanța extraordinară de a nu vomita. Cum s-ar zice am înfrânt. Glorios, aș zice.

Când oi mai visa noaptea că a doua zi trebuie să fac musai vreo declarație de dragoste înfocată vreunei legume/fruct/animal/euglenă verde/sau-ce-o-mai-fi-comestibil, vă rog, spuneți-mi doar atat: URZICI!!!

Salvați astfel un om de la o relație silită cu nemernicele astea mici. O zi bună, mulțam fain!

 

foto: pixabay.com

 

Fabiola Ion

by

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns, dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră, dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.

12 thoughts on “Urzici, my love

  1. Ana G.

    Credeam că-s eu defectă! Și eu nu am în cap asocieri ca a ta! Pur și simplu, nu urzici, nu-mi place culoarea, nu-mi place mirosul și gata.

    • Fabiola Ion

      Ahhh, ce bine mă simt că mai sunt și alții așa „defecți”, ca mine. :))) Nu știu, așa am asociat eu. Uite, știi că nu am haine verzi? Atât de tare m-a traumatizat culoarea asta.

Lasă un răspuns