Vrei adrenalină? Vizitează Delta Dunării.

Frumos în Deltă. Vă spun, tare frumos. Pelicani, cormorani, nuferi, pești și țânțari cât cuprinde. Peisaje de poveste. Întinderi nesfârșite de apă, dune de nisip, apusuri și răsărituri direct din mare care practic îţi taie răsuflarea. Ce să zic, Delta Dunării este și va rămâne un punct de atracție turistică unic în lume, iar anul acesta, din cauza pandemiei, ea a fost mult mai vizitată decât de obicei.

Nici eu n-am făcut excepție, în vara aceasta am fost de trei ori acolo, în locuri diferite, ca să am o imagine de ansamblu. Toate bune și frumoase dar până ajungi acolo, te mânâncă barcagiii. Ăăăă, sfinții, dar numai sfinți nu sunt oamenii aceștia care fac transferurile pe apă. Sau eu sunt aia norocoasă, căreia decât să-i înțepenească poponețul două ore în barcă, mai bine îi stă inima în loc și nu moare de plictiseală.

Din câte am observat eu, pe toate canalele navigabile din Deltă se circulă haotic. Pe model autostrada București-Pitești. Dacă acolo fiecare șofer își etalează caii putere, flash-urile și inconștiența la volan, ei bine, pe canale fiecare conduce după cât îl ține motorul și tupeul, sau domnișoara cu două ațe pe ea, expusă ostentativ pe prova ambarcațiunii. Bineînțeles că există reguli de navigaţie, de exemplu nu mergi cu viteză în paralel cu altă șalupă sau ambarcațiune de mare viteză, apoi îi tai fața și îl lași în plata valurilor create, nu ieși de pe canale laterale cu viteză maximă, fără să te asiguri că pe canalul principal circulă alții și în niciun caz nu oprești ambarcațiunea în mijlocul canalului, pe motiv că ți s-a pus un cârcel la rinichi și trebuie să-l detensionezi cu un bax de bere. Nu mai vorbesc de regula de bun simț, când treci la distanță mică pe lângă bărcile modeste ale pescarilor, aproape că oprești ambarcațiunea, valurile puternic create producându-le un real și periculos disconfort. Da’ na, noi suntem un popor educat și cu mult bun simț, nu, la noi nu se poate întâmpla așa ceva, la noi toată lumea se salută politicos cu degetul mijlociu ridicat, cu pomenire de morți, vii, organe și multă iubire de mamă. A, cât despre siguranța pasagerilor la bord, mno, fiecare după cum consideră. Vestele de salvare sunt facultative, ți se dă câte una la îmbarcare, dar dacă ție ți se pare că nu te bronzezi suficient pe coasta lui Adam, o dai jos când vrei tu și nu e nicio problemă, bronz rezolvat. Inclusiv cel care pilotează barca nu o poartă. E cald, e vară, știe să înoate, el e zeu cu ochelari de soare incluși, lui nu i se poate întâmpla nimic. Mdeh, accidentele se întâmplă mereu celorlați, niciodată ție.

Revenind la mine și adrenalina mea, să înșiruiesc evenimentele.

Destinație: Pădurea Letea. Barcagiul șalupei rapide cu care am fost, un om foarte spiritual și cu multe vorbe la el, dornic să arate turiștilor de pe barcă multe locuri deosebite de pe traseu, pilot desăvârșit, a dorit cu tot dinadinsul ca această plimbare să fie una memorabilă.

Aflați pe un canal mai strâmt, dar mai pitoresc, din sens opus a apărut un hotel plutitor de dimensiuni generoase, iar în fața noastră, pe sensul nostru de mers două ambarcațiuni, una oprită pe margine, cealaltă fix pe apă. Pe mine mă furase peisajul şi reveria făcuse deja ravagii. Deodată…

– Băăăăăăă, dă drumu’ la barcă, băăăă!!! De ce-ai oprit-o, băăă, dă drumu’ la barcă că mă bagi în malll, băăăă!!! Unde-ai învăţat, bă, să opreşti aşa? le-a şoptit barcagiul nostru, politicos şi plin de respect,  celor din barca aflată în faţa noastră, de care ne apropiam rapid.

Finalul scenei? Noi toţi proptiţi în mal, de preferat decât în cealaltă barcă, eu cu inima pe beat de tehno, rugându-mă să ieşim teferi din situaţie. Am ieşit, graţie talentatului nostru ghid. Şi-a cerut scuze, ne-a spus că se mai întâmplă astfel de situaţii, noi stupefiaţi am înghiţit ca pelicanii explicaţiile lui şi ne-am văzut mai departe de traseu. Mă gândeam prin câte astfel de experiențe a mai trecut şi brusc, am avut o revelaţie, plimbarea asta sigur nu avea să fie una banală.

Am ajuns fără alte peripeţii în satul Letea. Frumos, vă zic, parcă eram vorba cuiva în deşert, fără semnal la telefon, netul era deja un vis frumos, puţine urme de civilizaţie, unde calul e sfânt ca mijloc de transport şi cafeaua nu există. Mă rog, există, dar unde am mâncat noi masa de prânz, o banală cafea a fost imposibil de făcut. Apoi…

Ăăăăăă, n-avem şofer să vă ducă la pădure, în rezervaţie!

Minunat! Măcar suntem cu burţile pline, am gândit şi m-a bufnit râsul. Am ajuns teferi şi nevătămaţi până aici, cui mai trebuie plimbare prin pădure? Privesc la maşina de safari şi mă gândesc când i s-o fi făcut ultima oară itp-ul. O avea frâne? Arată aşa, vintage style, spus frumos. E o camioneta dezgolită, cu băncuţe sudate, în care ne înghesuim vreo douăzeci de persoane. Ce distanţare, ce covid… ce-i aia? La Letea sigur virusului i s-a făcut lehamite să mai ajungă. A urmat o discuţie între şef, barcagiu şi alt şofer, după care n-am ştiut dacă să râd în hohote sau să mă panichez:

Te sui în maşină, duci celălalt grup, faceţi schimb de şoferi acolo! Şefu, da’ maşina asta are volan pe stânga!!! (Clar ca lumina becului electric, doar şalupa lui are volan pe dreapta) Las’, te descurci tu… Vezi când ajungi la nisip, dai tare că rămâi înţepenit şi nu are cine să te scoată de acolo! ‘nţeles??

Ştiţi vorba aia neortodoxă dar nemuritoare Şi f…t în c.r, şi cu banii luaţi? Exact, ăia înţepeniţi în nisip şi cu banii daţi, noi am fost. Undeva, într-o zonă total sălbatică, neprietenoasă, unde cea mai sigură metodă de deplasare pare a fi mersul pe jos. Maşina barcagiului nostru a rămas blocată, turiştii de acolo înghesuiţi peste noi, în cealaltă maşină. Credeţi cumva că apoi totul a decurs normal? Nu, prea plictisitor. Dacă n-a cedat nervos din cauza greutăţii peste normal, maşina în care mă aflam n-a rămas mai prejos, a înţepenit şi ea. Dar, hei, nu-i aşa, de-aia s-au inventat bărbaţii, să împingă măgăoaia şi să ne transformăm iar în sardele pe uscat până înapoi, în sat.

S-au întâmplat destule, ce putea fi mai rău de atât? Nimic, doar că… barcagiul magic a hotărât să ne scoată şi pe Marea Neagră, prin canalul Sulina, dar pe noi ne îngrozeau valurile mari de pe mare, care se prefigurau la orizont. Ni se părea sport extrem. În plus, eram singurii temerari din zonă. Am declarat toţi în cor că nu vrem aşa ceva, să ne limităm la explorarea Deltei. Să admirăm şi noi liniştiţi la întoarcere un apus de soare, de exemplu. Să ne tihnească borşul de peşte şi împinsul la camionetă. Ce să zic, frumos în Deltă, de altfel. Sublim. Magic. Dumnezeiesc. Până când am auzit:

 Am rămas fără benzină! 

Barca s-a oprit, motorul a refuzat să mai pornească, eu deja mă vădeam înotând până la mal, variantă mult mai plauzibilă, decât să plutesc nu ştiu câte ore în derivă şi în voia valurilor altor astfel de meseriaşi, pe Dunăre. V-am zis că sunt norocoasă? V-am zis. Barcagiu’ lu’ peşte înăbuşit de revolta noastră mută l-a sunat pe şefu’.

Alo, şefu’, am rămas fără benzină. Îhî…. mmmm… da… mddda… Cum unde? Aici, aproape de Tulcea. Ahaaa… daa… mmm… N-am şefu’ bidoane de rezervă, că dacă aveam nu vă mai sunam. Ok, şefu’… ok… da… aşteptăm. 

Nu, n-a fost deloc ok. Pentru nimeni. Unii dintre noi erau nervoşi. A durat un sfert de ceas şi a apărut şeful salvator, cu combustibil în canistre. Avea altă cursă, cu doi tineri îndrăgostiţi ce priveau sideraţi întreaga scenă. A început un balans grozav, cu două bărci apropiate, cu frecuş de canistre şi alimentat.

Auzi, da’ ai verificat, acolo, la scule dacă ai bidoane cu benzină? Nu, şefu’. N-am verificat. Păi verifică. Da, şefu’. Da, şefu’, ai dreptate, sunt, da’ io nu ştiam că sunt acolo.  

Mi s-a părut că joc într-un film prost. Aşa ceva… Am aplecat capul peste barcă, l-am ascuns cu o mână şi am început să râd isteric. Practic mi se zguduia corpul, dar pe muteşte. Mi-a fost teamă să nu mă arunce barcagiul peste bord. Sau şefu’. La ce privire avea, mari şanse. O doamnă drăguţă m-a întrebat dacă nu cumva vomit. Am început să râd şi mai tare. A fost peste puterea mea de înţelegere întreaga aventură.

Cum spuneam frumos în Deltă. Tare frumos. De poveste.

Las totuşi, pentru amintire, câteva imagini.

Apus pe canalul Sulina

Stejar secular (500 ani)

Casă tradiţională

Casă tradiţională cu acoperiş din stuf

Stol de pelicani, deranjat de noi

Cer, stuf şi Dunărea

Drumul spre centrul satului Letea

„Liane” în Pădurea Letea

Vegetație sălbatică pe plaja Sf. Gheorghe

Pește pus la uscat

Cai sălbatici

Nuferi albi în mediul lor natural

 

Fabiola Ion
Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)

by

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.

6 thoughts on “Vrei adrenalină? Vizitează Delta Dunării.

    • Fabiola Ion

      Cre’că. În ultima vreme, călătoriile mele au mai mereu sare şi piper. Bine, nu sunt de dorit, dar uite că pe mine nu mă ocolesc. Mulţumesc pentru aprecieri!

    • Fabiola Ion

      Îţi dai seama dacă erau turişti străini? Că, deh, eu sunt mai tăbăcită cu d-astea, deşi n-ar trebui. Ştiu, e trist, ne dăm singuri cu firma-n cap dar hei, cine s-a super distrat-înfricoşat? :))

Lasă un răspuns