Mindfulness, sau cum (nu-l) trăiesc eu.

„Mindfulness”, acest termen modern, mi-a stârnit curiozitatea din momentul în care am aflat prima oară de el și am încercat să aprofundez noțiunea. Teoretic sună al naibii de bine pentru că e conceput să reducă stresul din viața noastră, să ne conștientizăm mai bine emoțiile, să ni le acceptăm și să fim mai bine ancorați în prezent.

Jon Kabat-Zinn, fondatorul mindfulness – based stress reduction (MBSR) dă următoarea definiţie: „Mindfulness este conştientizarea cultivată prin atenţia acordată într-o manieră susţinută şi particulară: intenţionată, în momentul prezent şi fără a judeca.”

Adică pe limbajul meu pământean, când mănânc, de exemplu, să mestec cu spor și drag și să mă concentrez doar pe asta, nu să-mi zburde mintea pe pajiști verzi din trecut sau să plutesc pe un norișor roz în viitor. Sau când privesc un film la televizor să-l și urmăresc, nu să-mi ruleze altul pe fundalul minții mele. Ori când ascult pe cineva să fiu atentă la ce-mi spune, nu doar să-l aud. Ideea e să reduc (aproape) totul la momentul prezent, aici și acum, nu la secunda ce tocmai a trecut sau viitorul pe care oricum nu am cum să-l definesc după bunul meu plac.

Mno, teoria e una, practica… a omorât pe toată lumea, de la Eva încoace. De Adam nu mă leg, dar nu ar strica să cetească și el de prin ceasloave ceva noțiuni despre. Mai ales cei stresați rău de viață.

Am încercat și eu, la răsărit. Am încercat inclusiv să meditez, aceasta fiind calea cea mai bună de a ajunge la starea respectivă. Mi-am luat salteluță, botelcuță cu apă, prosopel. Cadrul era perfect, pescărușii și valurile mării întregeau tabloul perfect dar agitata de mine nu reușea neam să-și creeze stare de calm sau meditație. Am închis și ochii, doar-doar ajung și eu la minunata performanță de a nu-mi mai zburda haotic gândurile prin cap dar când aproape atinsesem Fata Morgana m-a luat somnul și m-am enervat. Păi de-aia mă trezisem eu cu noaptea-n cap???

În plus, dependența de rețelele de socializare (aka Facebook, Instagram, WhatsApp chiar și WordPress) pe care ne dăm cu toții cocoși că o gestionăm bine, își spune din plin cuvântul. Ea face parte din viața noastră la cote alarmante. Nu mă puteam bucura de frumusețea oferită de un răsărit de soare fără să-l imortalizez în cruciș și-n curmeziș și-apoi să împărtășesc imaginile în rețele virtuale. De cele mai multe ori, în timp real.

Aș putea spune că nici vacanțele sau concediile nu sunt mai departe de situația dată. Câți dintre noi se pot deconecta total de… telefon? De dependența de a posta ce locuri minunate vedem, ce familii fericite suntem, ce mâncăruri sofisticate savurăm sau mai știu eu ce? De fapt, de nevoia imperioasă de a primi o validare virtuală a cât de mirobolanți suntem, doar când vrem noi. Deși eu limitez la maxim astfel de postări, nu am putut renunța niciodată definitiv la ele.

În momentul în care voi reuși să am o vacanță doar pentru sufletul meu și atât, departe de lumea dezlănțuită a virtualului actual, de-abia atunci pot spune că am atins și eu mindfulness-ul, în felul meu.

Până atunci, muncesc la asta.

 

foto: pixabay.com

 

 

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.

Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)

by

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.

4 thoughts on “Mindfulness, sau cum (nu-l) trăiesc eu.

  1. E greu să renunţăm de tot, aşa-i. Eu cu poze n-am treabă. Deloc. Chiar mă enervează când mă pune cineva să-i fac o poză, apăi să-mi facă mie sau să văd un spectacol prin telefon. Măi, am văzut acum, la Festivalul de Teatru, oameni care filmau tot şi se uitat prin ecran la ce era în faţa lor. Păi ce-i asta? Nu judec, dcar nici nu pot procesa informaţia asta în mintea mea.
    Deci la capitolul ăsta sunt zen.
    Dar mai am şi eu de lucrat la altele mult. Prea mult.

Lasă un răspuns