Mâine

fantasy-3517206_960_720

Cred că atunci a fost prima dată când fluturele meu albastru îmi părăsise palma la doar o milisecundă de când o atinsese. Am plecat dar a fost crunt. M-a ajutat ea, cu veselia și buna ei dispoziție. Și faptul că vorbea continuu, cine să-și mai audă gândurile galopante din minte? Altfel, m-aș fi prăbușit acolo, în aeroport, chiar înainte de a mă îmbarca și aș fi eliberat acolo, în mulțimea care mă înghițea treptat, treptat, cu un urlet străin mie întrebarea aceea dureroasă pe care toți ne-o punem la un moment dat „De ce???”

Unde greșisem? Mă întrebam a mia suta oară, de parcă eu eram singura vinovată în toată povestea asta. Mă dezamăgisei teribil iar gustul lacrimilor ascunse pe furiș era îngrozitor de amar. A fost prima din lungul șir, una atât de puternică încât deși mă întorsesem rapid acasă și păstrasem tot timpul contactul cu tine, nu puteam procesa pe deplin decizia ta. Era pe atunci mult peste puterea mea de înțelegere. Da, au trecut doi ani și de-abia acum o pot înțelege, punând toate datele cap la cap.

Azi-ul meu de azi e diferit de cel de atunci. Iar mâine… e total schimbat. Pe atunci trăiam din mâine în mâine, din plan în plan, din vis în vis. Acum mi-e imposibil să mai văd dincolo de mâine. De mâinele apropiat, nu de cel îndepărtat. Nu știu unde mi s-a scurtcircuitat gândirea, poate că atunci când aproape că am dat cu telefonul de pământ, poate că acum, după un timp ce a mai ostoit din rana adâncă și greu cicatrizată produsă de tine.

Nici nu mai știu dacă e bine că mi-am limitat existența doar pentru fiecare azi pe care îl respir și-l savurez încet. Pur și simplu mâine mă îngrozește, sunt incapabilă să mai iau decizii, să fac planuri sau să visez. Visez, dar visele pe care le țes zilnic nu mai converg către tine. Sunt strict limitate pentru mine, pentru egoismul meu pentru care am fost atât de mult blamată. Știu că subconștientul meu de fapt lucrează tot în favoarea ta și că în visele astea tu ești parfum de iarbă proaspătă, de-un verde crud sau de inimă oprită-n loc de prea multă fericire. Fericire… un cuvânt atât de străin mie.

Uneori sunt forțată să iau decizii pentru acest mâine iar asta mă irită, mă face să mă eschivez sau să spun ok, sunt de acord cu orice. Oricum. Nu mai contează, atunci de ce mi-ar mai păsa de cum își va așterne pașii acest mâine? Azi e aici, e acum, îmi place să-l simt așa cum vine el, despre mâine ce pot să știu? Nimic. Așa cum nici despre tine nu știu nimic.

Mi-ai spus într-o primăvară plină de speranță și de zbateri gingașe de aripi de fluture că tu îți trăiești viața la rând, nu faci planuri. Că era mult prea devreme pentru a ști ce vei face mâine. Eu știam și voiam din tot sufletul meu pus pe tava dorințelor tale.

Am citit aseară într-o carte câteva cuvinte ce mi-au rămas săpate în minte și care exprimă perfect azi-ul de azi.

Fericirea pur și simplu se trăiește, nu se vorbește.

Asta facem noi acum, atât cât ne este dată.

din „Cioburi de suflet”

foto: pixabay.com

 

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.

Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)

by

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.

6 thoughts on “Mâine

    • Fabiola Ion

      Wow, mă impresionezi! Și știi de ce? Pentru că vine din partea ta, care scrii poezii atât de faine. Eu nu mă dau în vânt după versuri, poezie, dar îți spun sincer că ești singura căreia îmi plac poeziile. A mai fost cineva, în trecut, dar a abandonat scrisul. Nu-l abandonez pentru că e o provocare și pentru mine. Una tare frumoasă. Pup!

      • Fabiola, noi două, când ne întâlnim pe aici, ne hlizim şi ne „simtem” bine. Acu’ di ce mă faci să plâng? 😳
        Îţi mulţumesc mult de tot! Să ştii că din momentul în care am citit primele rânduri scrise de tine, acum nicinumaiştiu când, am dat follow cu certitudinea că va fi o plăcere să citesc. Şi aşa a fost.

        • Fabiola Ion

          Idem și la mine. Pentru că pur și simplu, oamenii ce emit aceeași frecvență de habar-n-am-ce, se întâlnesc. Aici sau prin alte locuri. 😊 Te îmbrățișez cu mare drag!

Lasă un răspuns