Aventura mea continuă…

DSC_0237-01Nicio păţanie de-a mea nu e semnificativă dacă rezultatul final e unul pe măsură sau dacă am satisfacţia lucrului bine făcut. Aţi ghicit sau nu, aventura mea într-ale fotografiei continuă cam în acelaşi fel, altfel n-aş ţine minte sau nu mi-ar intra pasiunea asta prin toţi porii. Despre cum era să mă calce trenu’ am povestit, despre cum m-a mușcat un câine nu, iar despre ultimul fleac vă zic acuș.

Mdeci, să vă povestesc. Mă trezesc haiduceşte pe la un 5,30 dimineaţa ca să fac un shooting foto la un grup mititel de aproximativ treizeci de copii, unde altundeva decât pe plajă, martori fiind o dirigintă, vreo zece părinţi, trei câini vagabonzi şi un frumos răsărit de soare la mal de mare. Tabloul ăsta minunat a fost asezonat cu nişte ceaţă şi rouă din belşug, ingredientele perfecte pentru o răcoroasă dimineaţă de toamnă.

Accesul la plajă se face coborând o pantă abruptă, o potecuţă şerpuită de pământ amestecată cu nisip, plină de buruieni, pietre, sârme şi alte minunăţii pe care în bezna nopţii creierii mei niţel adormiţi n-aveau nici cea mai mică curiozitate să observe ce sunt de fapt. Soarele răsărea în jur de ora 7, eu până atunci mă împrietenisem la cataramă cu câinii ce mă certau de zor că le stricasem somnul de frumuseţe, mă rugam să cobor în două picioare nu în patru ca ei, şi aşteptam cu nerăbdare evenimentul. Bine, aveam să descopăr mai târziu că există şi altă cale de acces, mai omenoasă, pe unde coboară inclusiv maşinile da’ na, cine-a zis că eu aleg întotdeauna calea uşoară?

Şi cum karma mea e cea mai mişto dintre toate disponibile la acea oră matinală, picioarele mele încordate să facă faţă coborârii la mai puţin de patruzecișicinci de grade s-au decis să ia o pauză. Aşa, subit, fără să anunţe direcţiunea de decizia lor. Rezultatul? O căzătură artistică executată perfect, pe partea dreaptă, amortizată oarecum de mână şi rucsacul ce atârna tot pe umărul drept. În mâna stângă aveam aparatul foto, hotârâsem să-l scot din rucsac înainte de a ajunge pe plajă. Zic că a fost perfectă fiindcă inclusiv dosul nu mi-a fost scutit de şoc, am simţit ceva durere şi prin zona aia.

Ştiţi ce frumos se văd stelele pe cer la 6 dimineaţa? Mai ales că le admiram nu oricum, ci  întinsă ca o plăcintă pe spate, cu un câine dând din coadă pe lângă mine şi cu o mână băț, suspendată-n aer, mai rigidă decât cea a statuii libertăţii, dar victorioasă că aparatul a scăpat întreg şi nevătămat. Vă zic, e priceless. Adică pe principiul cine naiba are nevoie de coaste întregi, mai ales aia de drac, dacă aparatul… aparatul e în perfectă stare de funcţionare.

Ce să mai lungesc cozonacul… până pe plajă am zburdat în pas voios, eram pe culmile fericirii, n-aveam nimic rupt dar cel mai și cel mai important, nimic deteriorat. Roua generoasă de dimineață își făcuse prima victimă, dar cui îi păsa, am reușit ulterior să duc la bun sfârșit misiunea pentru care eram acolo.

Totuși mi-a rămas o mică mai spre mare nelămurire. Nici până în ziua de azi nu pricep, nici în ruptu’ capului, de ce două zile la rând după căzătura buclucașă pe mine m-a durut numai piciorul stâng, în condițiile în care îmi amintesc bine că n-am căzut pe el, ci doar pe dreptul. Oi fi făcut vreo tsukahara în cădere, dar eu concentrată pe cu totul altceva să nu fi observat?

Dom’le, ce poate face pasiunea asta din mine…
DSC_0432-01

 

foto: arhiva personală.

 

 

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.

Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)

by

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.

12 thoughts on “Aventura mea continuă…

  1. Bine ca a scapat aparatul! Glumeam.Ma bucur ca nu te-ai lovit mai rau.Ai povestit asa de frumos incat am vizualizat drumul de parca am fost acolo.Recunosc si ca undeva in Constanta am coborat pe o potecuta in genul ala.Macar sedinta foto a iesit bine?

  2. Ești o neastâmpărată care trece cu voie bună peste orice bucluc, cu toate micile accidente la care ești supusă. Spiritul tău aventuros și felul în care ne redai pățaniile ne face să ne amuzăm de fiecare dat. 🙂

    • Fabiola Ion

      Păi doar n-o să-mi plâng de milă acuș. Și-apoi o căzătură n-a omorât pe nimeni, nu? E păcat să nu vă amuzați și voi de trăznăile mele, eu o fac din plin. 😊

  3. Trebuie să-i avertizez pe ăştia care vând aparate că e musai să le vândă la pachet cu un purtător de grijă. Aşa nu se mai poate! 😀
    Sunt aşa de faine pozele că-mi vine să zic că a meritat căzătura. 😀

Lasă un răspuns