Odă ţânţarului anormal

mosquito-542156_960_720De două săptămâni sunt terorizată de un ţânţar anormal. Sunt convinsă că e complet anormal fiindcă niciunul întreg la minte n-ar face atâtea zile fripte doar unei singure persoane. Adică tânţarilor le place varietatea de sânge, albastru, fierbinte, dulce sau sărat, nu s-ar limita ei doar la un singur tip. Şi ăla fără niciun dumnezeu căci din multitudinea anilor trăiţi am certitudinea că pe mine nu prea mă agreează, oi avea pielea prea groasă şi gustul amar, nu merit efortul de a munci degeaba.

În fine, relaţia mea cu ţânţarii e cât se poate de paşnică, nu fac crime în serie pentru o banală înţepătură şi nici nopţi albe pentru asta dar gata, până azi. Mi-a ajuns şi să vă explic de ce.

Toată vara am fost flower-power, fără semne, nopţi nedormite, perne pe pereţi sau redecorări aiurea dar acum în toamnă un pârdalnic de ţânţar şi-a stabilit reşedinţa… sub biroul meu. L-o fi izgonit roiul lui pe motiv de lenevie, o fi fost la cură de slăbire tot sezonul estival şi-acum pentru păstrarea moştenitorilor trebuia să se pună pe picioare, pana mea, doar el o şti motivele pentru care în prima lui zi de convieţuire cu picioarele mele dezbrăcate a hotărât să mi le facă praf.

Doar o naivă ca mine nu putea înţelege ce naiba se întâmplă de la genunchi în jos, fiindcă în concentrarea mea pe lucruri mult mai importante simţeam mici furnicături da’ eu-l meu interior credea că augustul meu poponeţ e de vină, era într-o relaţie intensă de amor ghebos cu scaunul de ore bune şi na, mâncărimea de pe picioare era doar o reacţie adversă.

Când m-am ridicat într-un târziu în picioare m-am crucit, cineva parcă lipise bulinuţe mici şi roşii pe picioarele mele. Şi zău dacă m-ar fi deranjat, umblam cu pantaloni lungi sau fuste până-n pământ în perioada de convalescenţă dar îmi provocau nişte mâncărimi vecine cu nebunia. Mda, cre’că era ultimul anormal de anofel. Dacă povestea s-ar fi terminat aici, asta e, mi-aş fi oblojit rănile şi viaţa mea ar fi decurs liniştită în continuare. Dar nu, exemplarul ăsta deosebit zi de zi îşi lua tainul de hrană prin doar una sau două înţepături zilnice. Şi le făcea sistematic după amiaza, de dimineaţa era probabil prea preocupat cu somnul de frumuseţe şi digerarea hranei sau era prea frig pentru aripile lui obosite.

Eu cu răbdarea nu prea am avut sau am discuţii lungi sau ortodoxe aşa că am trecut la măsuri extreme de exterminare a chiriașului nepoftit. Așa că după vreo trei zile în care l-am vânat vizual și fără succes am trecut la artileria grea. Un tub cu spray mai târziu eram convinsă că am biruit dujmanu’ de picioare ciuruite, semnul clar fiind rânjetul meu constant dat de aroma de iasomie. Parcă asta era aroma. Cine naiba să mai țină minte ce miros avea spray-ul, știu doar că majoritatea celor intrați în încăpere strâmbau din nas și invariabil întrebau dac-am dat cu ceva pe-acolo. Da, cu dtt și lacrimogene! îmi venea să le zic, zâmbindu-le candid, căci ăsta a fost efectul iasomiei sau ce spanac o fi fost. Eram fericită și convinsă că nicio târâtoare sau zburătoare n-o să mai vină în perimetrul meu pentru următorul cincinal.

Aiurea, în ziua următoare fix când soarele strălucea mai abitir pe cer, am simțit cum sângele mi se urcă tot în cap. Țânțarul meu anormal anofel spre mutant rezistase eroic asaltului meu și își marca cu succes teritoriul, făcându-mi un nou semn, nou nouț și roșu ca un măr copt fix pe genunchi. Cred că avea rău de înălțime sau ceva de n-a urcat niciodată mai sus, altfel nu-mi explic. În momentul acela am capitulat, asta e, voi aștepta primul fulg de nea poate se criogenează și nu mă mai stresează.

Știu, am zis inițial că-i fac o odă, da’ zău dacă merită. Și-așa i-am dedicat până acum vreo șase sute de cuvinte, iar cu asta și cu sângele meu ar trebui să fie cel mai fericit și împlinit țânțar de toamnă. Amin!

 

foto: pixabay.com

 

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.

Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)

by

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.

6 thoughts on “Odă ţânţarului anormal

  1. Eu l-aş păstra, zău. Vorba bancului, acum e sânge din sângele tău, cum să-l omori? Şi la cât de mult a luptat cu iasomia aia şi tot a supravieţuit, e clar că menirea lui e să-ţi fie coleg de birou. Comandă-i scaun spcial şi spune merci că nu-i trebuie cafea, mâncare are din plin dacă faci şi tu un efort şi te prezinţi numai în fuste, indiferent de anotimp. 😀

Lasă un răspuns