Stopu’, unde-i stopu’?

IMG_2125

Cum stăteam eu cuminte la serviciu la aproape prima oră a dimineţii, cu capul scufundat în cana cu cafea şi cădeam la pace cu ziua de luni (în sfârşit!), îmi intră pe uşă un domn „reflectorizant” şi-mi pune stop la activitatea asta academică cu care mă îndeletniceam.

Apucasem să iau nişte guri de cafea care culmea, reuşiseră să aducă cu chiu cu vai ăia câţiva neuroni rămaşi în căldura patului de acasă şi să-i înghesuie în cutia mea craniană, dar moaca mea nu-l convingea pe om să facă cale întoarsă şi să-şi vadă de treabă. Altfel spus, am fost aptă să port cu el o discuţie perfect profesională.

Trecem peste clasicul bună dimineaţa, ziua, seara, dă-l naibii, ce atâta risipă de vorbe şi intrăm în miezul problemei ce-l frâmânta rău de tot pe bietul om. Pe mine, nu.

– Nu vă supăraţ’, n-aţi văzut cine-a luat stopu’? Ştiţ’ ceva de el?

Nu mă supăr, pana mea, e de-abia luni dimineaţa, ciorile nu zboară, cafeaua n-am terminat-o, neuronii freacă menta cu talent.

– Ăăăă… stop, care stop? bulbuc eu ochii la el.

– Ăla… de acolo. De peste drum.

Aham, mi-am amintit, ştiu exact ce s-a-ntâmplat cu el, n-ar fi prima oară, da’ n-am văzut cine a îndrăznit asemenea blasfemie. Nene, în fişa postului meu nu scrie să privesc pe geam ore bune-n şir şi să urmăresc circuitul semnelor rutiere în natură. Sau cine umblă cu semne de circulaţie la subraţ, ziua în amiaza mare. Stau oarecum pe un colţ de stradă super circulată unde săptămânal şoferii plictisiţi din trafic se distrează rupând semne de circulaţie, intrând în stâlpi sau alte maşini. M-am obişnuit.

– Nu, n-am văzut, acum trei zile s-au lovit două maşini, una dintre ele a rupt stopu’. Nu cred că l-a luat nici unul dintre şoferi, aveau alte urgenţe de rezolvat. 

– Păi şi eu ce pun acum? Dacă mai vine alt berbec, zice că noi ăştia de la administraţie drumuri suntem vinovaţi că n-a avut la ce semn să se uite.

– Păi puneţi altu’ că doar mai aveţi în magazie. 

– Nu, nu mai avem. Avem cu alte semne, da’ cu stop nu mai avem. 

 – Cum să nu mai aveţi, d-le? replic eu uimită.

Da’ cu ce aveţi, cedează trecerea, accesul interzis, trecere de pietoni, atenţie vaci nebune, căprioare săltăreţe, bizoni la păşune? îmi vine să-l întreb. Astea n-au expirat sau cum? E cerere mare pe stopuri, se îndoaie mai puţină tablă din maşină la impactul cu ele? Atârnă mai greu la kilogram?

– Uite-așa, nu mai avem. 

– Sunt convinsă că o să vă descurcați. 

Adică românu-i inventiv până-n măduva oaselor, o să luați cu împrumut de undeva, eventual pe unde trece o mașină pe lună, de exemplu. Sau pe an. Îmi vine să râd de ridicolul situației dar nu prea e de râs.

Omul pleacă dezamăgit că Mama Omida de mine nu i-a spus exact unde a dispărut buclucașul semn rutier și rezolvă problema cu simț de răspundere. Se duce și peste drum, la un schimb valutar unde discută cu doamna de acolo despre cât de minunat se preconizează cursul soarelui de la răsărit la apus. Așa am dedus eu după gesturi și mimică, că de auzit, nu i-am auzit.

Problema s-a remediat într-un final. Mai întâi s-a sudat țeava de susținere care a stat în probe, așa stingheră, câteva ore bune, vreo șapte după cum mi-a arătat mie ceasul din perete. Apoi au montat și-un semn rutier, sper să fie stop. Noroc că berbecii lunea dorm sau că în prima zi din săptămână șoferii nu prea au chef de distracție.

IMG_2134

 

foto: telefonul personal

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.

Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)

by

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.

11 thoughts on “Stopu’, unde-i stopu’?

    • Fabiola Ion

      Am așa un feeling că s-a integrat/dezintegrat la fier vechi. Prin zonă trec țigani care exact asta strigă. Feeer vechiiii! Acum au avut chiar noroc, era aluminiu. 😁

Lasă un răspuns