Mamăăă, ce mamă sunt!

mother-429158_960_720

Am fost o mamă disperată, ca orice mamă aflată la primul copil. Am fost ca în bancul ăla în care la primul copil mama sună la salvare când îi curg mucii, la al doilea „las’ că-i trece, poa’să-i şi mănânce”, iar la al treilea care a mâncat pământ din faţa blocului şi creta de la şcoală, îl întreabă „în seara asta mai mănânci ceva?”. Cam aşa şi eu, doar că m-am oprit la doi.

Am fost atât de disperată că atunci când fiică-mea mare făcea febră îi luam temperatura din cinci în cinci minute, nici n-apuca să se răcească termometrul. Am umflat-o cu mucilagiu de orez când era bebelușă şi avea şi ea câte un scaun moale de mă mir că până acum nu i-au crescut lanuri verzi în urechi. De orez, evident. La fel şi cu banane, motiv pentru care nici nu mai pune gura acum pe ele.

Eram atât de disperată că dacă nu adormea la ora aia fixă care ştiam eu că trebuie să viseze, făceam criză de nervi şi credeam că e defectă. În cărţi scria negru pe alb cât şi cum trebuie să doarmă. Ştiam perfect toate instrucțiunile de folosire a bebelușilor, deci nu vedeam logica. O legănam cu o viteză amețitoare pentru orice om normal pe pernă sau în braţe, doar-doar o închide ochii pentru fix două ore cât aveam eu în tărtăcuţa mea neexperimentată de proaspătă mămică.

În fine, nu o lăsam să plângă nici măcar două secunde. De fapt mi se părea o catastrofă interstelară ca preţioasa mea odraslă să orăcăie măcar trei minute legate.

Prima vizita a medicului de familie la domiciliu, a unei doamne tare drăguțe si cu experiență pediatrică, a fost un adevărat test pentru ea. Am verificat-o cu privire de uliu nehrănit de două săptămâni dacă se descalţă, se dezinfectează, nu îi suflă-n nas sau se poartă cu fiică-mea mai ceva decât cu întreaga colecţie de cristal sau porţelan a reginei Elisabeta a Angliei.

A trecut testul, doar nu eram prima nebună, pardon disperată mămică cu care se confrunta.

Vizita la cabinetul medical pentru primul ei vaccin, eiiii, aici deja e o altă poveste….

Eram deja nervoasă că stătusem la uşa cabinetului cam un sfert de oră în plus şi na, bibelou’ meu de porţelan trebuia să doarmă acasă nu acolo, când am intrat în camera torturii. Eu aşa o vedeam. Dezbrăcată, cântărită, măsurată, verificată peste tot, asemenea ITP nu i se făcuse fiică-mii de când părăsise maternitatea.

Ea era toată curioasă, cu ochii mari, liniştită, eu deja concuram un cal de curse care a câștigat premiul întâi. Transpirată, nervoasă, spume la gură, tot tacâmul. Adică i se făcea vaccinul secolului, cum să fiu eu calmă?

Buuun. Mi se explică procedura, ce trebuie să fac în următoarele 24 de ore, ce semne trebuie să urmăresc în caz de efecte adverse şi apoi… urmează înțepătura. Au trecut de atunci 14 ani dar tot nu-mi amintesc care a urlat mai tare, eu sau fiică-mea.

Ştiu sigur că în momentul acela parcă s-au dezlănţuit toate stihiile posibile de pe pământul ăsta. E, parcă. Chiar s-au dezlănţuit. Simţeam cu o empatie demnă de cartea recordurilor cum intră acul în piele şi mă durea atât de rău că-mi venea să muşc din masa pe care era fiică-mea sau mai bine, din asistentă.

Ea şi doctorița mă priveau înmărmurite de reacţia mea, cred că nu se decideau pe care să liniştească prima. Mie să-mi tragă două palme, fiică-mii să îi calmeze plânsul cu sughiţuri. Era clar sfârșitul lumii pentru mine. Odorul meu plângea cu lacrimi de crocodil, eu făcusem lac sub mine.

Mi-aduc aminte că m-au întrebat totuşi calm, amândouă, pe rând:
Doamnă, sunteţi bine?
– Îhîîîî…. am reuşit să îngaim academic în timp ce-mi vedeam conştiincioasă de producţia mea de muci şi sare ce depășise de mult cotele normale.

Mai ţin minte că odată ce-am ajuns acasă, am ţinut-o în braţe două ore. Simţeam că doar aşa pot să îndrept fărădelegea la care fusese supusă iar eu eram unicul ei salvator.

Ce să vă mai spun, de atunci fiică-mea a mai plâns de zeci sau sute de ori dar niciodată atat de intens şi de sfâşietor. Cel puţin aşa mi s-a părut (doar) mie. Pentru disperata de mine de la acea perioada mi s-a părut ca plânsul ei a fost cea mai cruntă formă de tortură la care am fost supusă.

Între timp, spre fericirea tuturor mi-am revenit. De fapt, a trebuit să devin mamă a doua oară ca să înţeleg că pentru „meseria” asta incredibil de frumoasă, de a fi mamă pentru prima oară, nu vei fi niciodată suficient de pregătită oricât de citită, documentată sau sfătuită ai fi.

foto: pixabay.com

Fabiola Ion

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.
Fabiola Ion

Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)

by

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.

10 thoughts on “Mamăăă, ce mamă sunt!

  1. Disperarea mea când am devenit mamă, poate era mai justificată pentru că după ce am născut, ştiam că alt copil nu voi mai avea. Ştiu, pentru orice mamă copilul ei este cel mai sfânt. Nebunii de astea am făcut şi eu. Soacră-mea avea o vorbă: s-a-nvârtit băşina în fata asta si tu te duci cu ea la doctor. Una dintre crizele de desceerată, am făcut-o când i-au ieşit primii dinţi. Citisem şi eu ca orice mama care ştie să citească mai bine decât să scrie, că primii dinţi ies în partea de jos. Fetei mele i-au ieşit sus. Deci era defectă. M-am dus la medic s -o repare, să-i bage-napoi că nu-i bine. Nu era prima oară când m-a privit ca pe o dusă de-acasă. Să ai o seară frumoasă.

    • Fabiola Ion Fabiola Ion

      Ahahaha… e tare asta cu dinții. Până la trei ani ai ei și eu am zis că alt copil nu-mi mai trebuie, mă căpiase ea cu problemele ei de sănătate. După trei ani mi-am dat seama că nu e dracu ‘ chiar atât de negru. Mulțumesc, la fel! 😊

  2. Roxana Lintis

    Am trecut si eu prin asta mai ales ca ma chinuisem 8 ani, timp în care mai pierdusem 2 sarcini si am trecut prin stări asemanatoare. Cea mai caraghioasa ( judecând acum, nu atunci) a fost cand bebe mic, sătulă, schimbată si simtindu.se bine a depășit cele 3 ore de somn cum scrie in carte, au trecut 4 ore si eu am intrat in panică. Pe de o parte nu ma induram sa o trezesc ca dormea linistită, pe de altă parte ma întrebam daca e normal, daca nu are ceva ” defect”. Nu avea. După 5 ore s.a trezit direct in urlete de foame.

  3. Roxana Creangă

    Vai, ce plângeam și eu cu sughițuri lângă pruncușorul care avea colici. Primele două luni, plângeam cu vorbe. „De ce l-am adus pe lume? Că să-l chinui”?

    • Fabiola Ion Fabiola Ion

      Daaa, și uite ce mândrețe de băiat ai acum! 😍 Doar așa ne dăm seama că a fi mamă e un fapt atât de complex încât cuvintele sunt prea sărace ca să exprime clar acest lucru.

  4. Hai ca mi-am adus si eu aminte de primele zile din viata mea de tatic de unic copil. Avea vreo 6 zile, abia venise acasa, a scuipat un pic de lapte iar eu am chemat Salvarea „ca face copilul spume la gura”. Privirea medicului: priceless!

Lasă un răspuns