Câți dintre noi nu suntem? Câți dintre noi nu ne pierdem în meandrele lui? Câți dintre noi nu petrecem mai mult de jumătate de oră pe zi concentrați în propriile status-uri sau ale altora? Puţini, extrem de puţini. Pe cale de dispariţie aş zice. Şi atunci fie că ne place sau nu să recunoaştem, suntem dependenţi de reţeaua de socializare. Blamăm, hulim, ne plângem că ne pierdem un timp total aiurea, un timp preţios pe care nimeni nu ni-l returnează, ne certăm copiii că fac același lucru, ne hrănim ego-ul imens cu numărul de like-uri sau comentarii, invidiem, iubim, urâm, facem tot ce se poate face… pe Facebook.
Povestea mea sună cam așa. Mă numesc Fabiola Ion și sunt dependentă de Facebook. Nu mi-e rușine să recunosc și nici nu încerc să renunț la dependența asta. Primul cont mi-a fost deschis de către soțul meu acum mulți ani iar ideea în sine nu mă atrăgea pe atunci, dar încet, încet am prins gustul și am devenit o fidelă utilizatoare de rețea. Mult mai fidelă decât el. Ca tot utilizatorul începător, prins de frenezia noii jucării descoperite am început să postez. Cățel, purcel, ghiocel, vacanțe în albume foto de o sută de poze (mda, am avut răbdarea să încarc atâtea poze de parcă alții aveau răbdarea sau cheful să le vadă pe toate), evenimente din familie, zile aniversare, grătare, muuuulte poze cu fetele, cu soțul, în mașină, pe plajă, în casă, la piață, când a nins, când a plouat, ce muzică mă lovea fix în corazon, când râdeam și niciodată când plângeam. Bineînțeles că nimănui nu-i plăcea să vadă o faţă roșie ca sfecla, cu mucii pănă-n bărbie și cu ochii injectați.
Și după cum observ nici acum tristețea, durerea, lacrimile alea sincere nu fac casă bună cu febeul. Nu strâng aşa multe like-uri și nici reacțiile așteptate. De-a lungul timpului am observat că se analizau hainele sau freza şic şi nu zâmbetul purtătorului sau peisajul din fundal şi nu personajul principal, că se pierdea esenţa postării. Simţeam nevoia ca toţi prietenii mei să se bucure alături de mine, să mă aprobe, să curgă cu wow şi vaiii, cât de minunat e, mă râcâia în amorul propriu dacă n-aveam un anume like dorit, tragedie mare mon cher, invidiam pe Ţî şi Pî că-şi dădeau check-in-uri din plimbările lor magnifice iar eu stăteam frumuşel acasă, eram incapabilă să înţeleg cum de unii nu postau absolut nicio poză din vacanţele, petrecerile, viaţa lor personală. Ingraţii de ei, îi credeam mult prea egoişti şi aroganţi pentru a împărţi cu mine bucuria şi împlinirea lor. Feeria asta a durat câțiva ani bunicei şi probabil că încă mai dura dacă nu mi se întâmpla ceva.
Acel ceva a fost momentul când am descoperit joaca de-a blogăreala, joacă care pe lângă satisfacţiile ce mi le-a oferit m-a învăţat extrem de multe lucruri. Am văzut facebook-ul cu alţi ochi. L-am văzut doar ca un instrument de promovare a tot ce debitam eu pe blog, cu puţine poze personale spre deloc sau momente din viaţa mea. A fost momentul zero când am decis să-mi închid contul personal, să-l deschid pe cel actual. A fost momentul când am conştientizat că nu trebuie să demonstrez nimic nimănui, că nu trebuie să epatez cu absolut nimic, că fetele sau soţul nu trebuie să fie obiect de studiu.
Poate greşesc, poate nu. Poate am început să fac şi eu parte din „aroganţii” ăia care au luat decizia asta cu mult înaintea mea. Care ştiu că el nu reprezintă loc de spovedanie. Care n-au nevoie de confirmări sau validări, cu atât mai puţin virtuale.
Da, sunt în continuare într-o relaţie. Cu Facebook. Dar cu totul altfel. Atât de altfel încât dacă n-aş fi avut blogul sau n-aş fi întâlnit aici nişte oameni deosebiţi, pe care îi urmăresc şi îi citesc cu mare plăcere probabil că mi-aş fi închis contul de mult timp. Credeţi-mă, se poate trăi fără Facebook şi încă foarte bine. De fapt, se putea trăi înainte de apariţia lui, acum doar cine (mai) poate.
foto: pixabay.com
Fabiola Ion
Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)
- Parfum de ghiocei - 14 februarie 2019
- Nicio zi nu e ca luni! - 4 februarie 2019
- Ai carte, ai parte! - 24 ianuarie 2019
17 thoughts on “Sunt într-o relație. Cu Facebook.”