Sunt într-o relație. Cu Facebook.

facebook-76536_960_720Câți dintre noi nu suntem? Câți dintre noi nu ne pierdem în meandrele lui? Câți dintre noi nu petrecem mai mult de jumătate de oră pe zi concentrați în propriile status-uri sau ale altora? Puţini, extrem de puţini. Pe cale de dispariţie aş zice. Şi atunci fie că ne place sau nu să recunoaştem, suntem dependenţi de reţeaua de socializare. Blamăm, hulim, ne plângem că ne pierdem un timp total aiurea, un timp preţios pe care nimeni nu ni-l returnează, ne certăm copiii că fac același lucru, ne hrănim ego-ul imens cu numărul de like-uri sau comentarii, invidiem, iubim, urâm, facem tot ce se poate face… pe Facebook.

Povestea mea sună cam așa. Mă numesc Fabiola Ion și sunt dependentă de Facebook. Nu mi-e rușine să recunosc și nici nu încerc să renunț la dependența asta. Primul cont mi-a fost deschis de către soțul meu acum mulți ani iar ideea în sine nu mă atrăgea pe atunci, dar încet, încet am prins gustul și am devenit o fidelă utilizatoare de rețea. Mult mai fidelă decât el. Ca tot utilizatorul începător, prins de frenezia noii jucării descoperite am început să postez. Cățel, purcel, ghiocel, vacanțe în albume foto de o sută de poze (mda, am avut răbdarea să încarc atâtea poze de parcă alții aveau răbdarea sau cheful să le vadă pe toate), evenimente din familie, zile aniversare, grătare, muuuulte poze cu fetele, cu soțul, în mașină, pe plajă, în casă, la piață, când a nins, când a plouat, ce muzică mă lovea fix în corazon, când râdeam și niciodată când plângeam. Bineînțeles că nimănui nu-i plăcea să vadă o faţă roșie ca sfecla, cu mucii pănă-n bărbie și cu ochii  injectați.

Și după cum observ nici acum tristețea, durerea, lacrimile alea sincere nu fac casă bună cu febeul. Nu strâng aşa multe like-uri și nici reacțiile așteptate. De-a lungul timpului am observat că se analizau hainele sau freza şic şi nu zâmbetul purtătorului sau peisajul din fundal şi nu personajul principal, că se pierdea esenţa postării. Simţeam nevoia ca toţi prietenii mei să se bucure alături de mine, să mă aprobe, să curgă cu wow şi vaiii, cât de minunat e, mă râcâia în amorul propriu dacă n-aveam un anume like dorit, tragedie mare mon cher, invidiam pe Ţî şi Pî că-şi dădeau check-in-uri din plimbările lor magnifice iar eu stăteam frumuşel acasă, eram incapabilă să înţeleg cum de unii nu postau absolut nicio poză din vacanţele, petrecerile, viaţa lor personală. Ingraţii de ei, îi credeam mult prea egoişti şi aroganţi pentru a împărţi cu mine bucuria şi împlinirea lor. Feeria asta a durat câțiva ani bunicei şi probabil că încă mai dura dacă nu mi se întâmpla ceva.

Acel ceva a fost momentul când am descoperit joaca de-a blogăreala, joacă care pe lângă satisfacţiile ce mi le-a oferit m-a învăţat extrem de multe lucruri. Am văzut facebook-ul cu alţi ochi. L-am văzut doar ca un instrument de promovare a tot ce debitam eu pe blog, cu puţine poze personale spre deloc sau momente din viaţa mea. A fost momentul zero când am decis să-mi închid contul personal, să-l deschid pe cel actual. A fost momentul când am conştientizat că nu trebuie să demonstrez nimic nimănui, că nu trebuie să epatez cu absolut nimic, că fetele sau soţul nu trebuie să fie obiect de studiu.

Poate greşesc, poate nu. Poate am început să fac şi eu parte din „aroganţii” ăia care au luat decizia asta cu mult înaintea mea. Care ştiu că el nu reprezintă loc de spovedanie. Care n-au nevoie de confirmări sau validări, cu atât mai puţin virtuale.

Da, sunt în continuare într-o relaţie. Cu Facebook. Dar cu totul altfel. Atât de altfel încât dacă n-aş fi avut blogul sau n-aş fi întâlnit aici nişte oameni deosebiţi, pe care îi urmăresc şi îi citesc cu mare plăcere probabil că mi-aş fi închis contul de mult timp. Credeţi-mă, se poate trăi fără Facebook şi încă foarte bine. De fapt, se putea trăi înainte de apariţia lui, acum doar cine (mai) poate.

foto: pixabay.com

Fabiola Ion

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.
Fabiola Ion

Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)

by

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.

17 thoughts on “Sunt într-o relație. Cu Facebook.

  1. Nu ştiu cât contează părerea mea dar hai să îţi spun ceva. Am tot zis pe aici că am FB dar e plin de praf şi şerpi că nu am mai dat pe el de nu ştiu când. Asta înseamnă că nu aveam cum să te urmăresc pe FB-ul ăla personal deci nu ştiu prin ce vacanţe ai fost, nu ştiu ce bijuterii porţi, ce maşină ai şi zău dacă ar fi contat. Dacă nu aveai poză la profil aici, nu ştiam nici ce ochişori frumoşi ai. Cu toate astea, numai citind ce scrii, am reuşit să te cunosc atât cât ne-ai permis prin scrisul tău şi am găsit multe puncte în comun. Şi ti iubesc şi îmi eşti tare dragă. Se pune?
    Mno, voiam să zic că se poate şi fără check in şi haştag 😀

    • Fabiola Ion Fabiola Ion

      Iubita, bineînțeles că la tine se pune. Și bineînțeles că se poate exista și fără. Ai văzut ce academic m-am exprimat. 😁 Numai că am simțit nevoia s-o spun și p-asta, în felul meu. Fiecare e liber să fie cum vrea pe fb, eu am ales așa cum sunt acum. Fiind cu nasu’n monitor cam toată ziua mi-e nu știu cum să renunț la el. Deocamdată. 😁 În rest, te pup dulce! 😘

      • Io nu zic de cei cu FB, zic de cei fără şi de ce spuneai de blog. Că io te iubesc şi fără să te ştiu de pe FB aşe că şi noi merităm să trăim, nu cum zic uamenii ăia lăi şi ulâţi că dacă nu ai fb nu iegzişti. 😀 😀

  2. em

    Am râs de numa’. Însă, fără să vreau să te contrazic, eu chiar nu stau mult pe acolo. Postez și intru mai târziu să răspund dacă am notificări. Pentru că am foarte mulți prieteni e greu să urmăresc ce se petrece. Mă interesează un număr foarte mic de persoane, unde intru direct de obicei, pentru că altfel nu am nici o șansă să-i văd. Nu știu cum face trierea fb, dar cred că și dacă ești acolo tot timpul nu ai cum să vezi ce postează peste 2700 de oameni. Dar e bun ca mijoc de comunicare, am contacte acolo și da, e chiar simpatic să fim și pe blog și pe fb împreună. Am însă zile întregi când nu intru și l-am dezactivat de câteva ori.

    • Fabiola Ion Fabiola Ion

      Măcar eu recunosc. Și fac și public lucrul ăsta. Prefer să iau doar părțile bune deși din cele rele am învățat lucruri noi.

      • Si eu recunosc ca sunt partial dependent de el. Dar as putea renunta daca ar fi nevoie, momentan nu vreau sa renunt la el. 😀 Daca iti ai profilul la privat, ai in lista doar oameni pe care ii cunosti, facebook-ul e chiar bun. Socializezi cu oamenii, vezi stirile noi imediat fara sa mai trebuiasca sa intri pe mai multe site-uri etc.

    • Fabiola Ion Fabiola Ion

      Mă bucur. Un om împlinit, mulțumit de el și de viața lui chiar nu are nevoie de consumat timp aiurea în polemici insipide sau urmărit cai verzi pe pereți virtuali. Cât despre blog, pentru mine a fost o revelație. Am învățat foarte multe lucruri dar mai ales m-am dezvoltat eu, ca personalitate. Un plus pe care nu aveam cum să-l câștig altfel. Așa că, mult spor și succes! 😊

Lasă un răspuns