Vrei să-mi vezi carnetul de note?

img_1861Vrei să-mi vezi carnetul de note? mă întreabă fiică-mea mare aseară, radiind de fericire și cu un zâmbet lăbărțat pe toată fața. Copilul ăsta e defect! debitează creieru’ meu instantaneu. Eu never-ever, niciodată, nada, niente, feri-m-ar dracii să fi făcut așa ceva din proprie inițiativă, nici măcar când aveam interes să fiu lăsată la vreun bal al bobocilor pe motive foarte întemeiate zic eu, că luasem 10 la sport sau la desen. Sau la purtare.

Cum să faci așa ceva când știi că peste tine se va pogorî sfânta litanie de cel puțin juma de oră cu cât de bine trebuie să-nveți, să iei note cât mai mari căci altfel mătura stradală va fi prietena sau duhovnica ta pe viață ori că ți se va tăia viața socială pentru următoarele șase luni? Sau telefonul, ca să fiu pă trend.

N-are cum, nu cred că mai sunt în ziua de azi copii care fac asta benevol, așa, doar ca să se mândrească cu oglinda lor, așa cum era sloganul total defect și de tristă amintire „Carnetul de note este oglinda elevului.”

Mă rog, nu toate astea mi-au trecut mie prin cap în momentul întrebării ei, ci doar partea cu defecțiunea. Nu a vrut nimic, nu avea nicio ieșire în oraș într-un viitor apropiat, nici o bluză nouă la orizont de cumpărat, nimic. Doar să-i admir notele. ATÂT. Cum să n-o declar defectă?

Notele de altfel sunt rodul muncii ei, nu sunt cumpărate, influențate sau favorizate. Părinții care mă cunosc în viața reală și mă și citesc știu prea bine despre ce vorbesc. Totodată sunt aceleași note care nu-mi răpesc din timp ca să-i suflu în ceafă pentru verificarea temelor sau învățării cot la cot cu ea.

Același copil îmi ceruse dimineața, la prima oră, 25 lei pentru o culegere. I-am dat banii dar s-a răzgândit, a luat doar 15 lei, „restu’ pun eu de la mine, mami”.

Copilu’ ăsta ori a mâncat ceva stricat de dimineață, ori trebuie să-mi dea deșteptarea vreo vuvuzea, că eu cre’că n-am auzit bine. Asta a emis gândirea mea matinală, în timp ce se chinuia să se adune la loc, sub claia de păr vâlvoi.

De fapt, adevărata defecțiune e la mine. Că am ajuns să mă uimească normalitatea, așa cum cred eu că ar trebui să fie. Sau spre care ar trebui să tindem, noi ca părinți. Trăim într-o lume atât de devalorizată, atât de grobiană și superficială încât normalitatea pare desuetă.

 

foto: pixabay.com

 

 

 

 

 

 

Fabiola Ion

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.
Fabiola Ion

Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)

by

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.

27 thoughts on “Vrei să-mi vezi carnetul de note?

  1. Draga de ea şi scumpa de tine! Şi invers!
    Nu e cazul să spun că nu-i defectă (deşi am înţeles perfect şi gluma şi ironia) şi că mare parte din ce e se datorează părinţilor ei. Chiar nu-i cazul că o ştii. Dar spun că te pup!
    Eşti sigură că n-a scris lista pentru moş? 😀 😀

  2. Si la noi acasa la fel. Doar ca nu exista prea mult anticiparea. E musai sa semnezi fiecare examen/lucrare/extemporal. Oarecum ai o idee ce te asteapta in carnet… Noroc ca am copii serioși. E mare lucru! Junioara vine cu felicitari si de la director. Sunt eu însămi impresionata, never ever nu am stat dupa ea.

      • :)) Nu a termen de comparatie cu situatia din tara, dar aici sunt multi defecti …
        Si cum spuneai, trebuie sa ne amintim mai des ce norocosi suntem… Uite exemplul tau cu mica buburuza… 🙂

          • Ce vreau sa zic e ca nu ai mei sunt exceptia… Sau noi ca straini, ca ne detasam… Sunt multi exceptionali. Desi culmea, scoala nu e competitiva aici, se descurajeaza competitia. Dar au ambitii inalte cred…

          • Fabiola Ion Fabiola Ion

            Să fii ambiţios nu cred că e un lucru rău, numai că nu trebuie neglijate alte caracteristici care ne fac oameni. Cu adevărat oameni. La mine buburuza mare pune multă presiune pe ea, vrea numai note mari, încă media generală din clasele V-VIII reprezintă o cotă importantă pentru admiterea la liceu. Şi cum vrea la no.1, trage tare. M-a întrebat odată dacă o să fiu dezamăgită sau supărată dacă nu intră acolo. Asta aşa, ca să completez imaginea ei.

  3. In mediul in care ne învârtim nu am întâlnit caractere precare, a căror valoare o poti pune la indoiala. Parintii sunt „defecți” pentru ca sunt acolo langa copil no matter what, ceea ce e rar in vremurile noastre aici in occident ( e un subiect ce merita dezvoltat), iar copiii din cercul alor mei juniori sunt „defecți” pentru ca se detașează de normele impuse. Isi traiesc varsta si nu de grabesc sa crească… Dar sunt conștienți ca rezultate bune si munca multa semnifica recompense ( de orice natura, sunt copii totusi si fiecare are motivațiile lui ) si aprecieri.

Lasă un răspuns