Înjurătură… mai altfel

26 Comments

maxresdefault

Buburuza mică e fan Mr. Bean. Filme, desene animate, jucării cu personajul preferat, totul e la ea pe bandă rulantă. Ar renunţa oricând la un joc ca să-l vadă în acţiune.

Seara în pat, o văd că se joacă cu degetele de la picioare. Le îndoaie, le mişcă în fel şi chip, trasează dungi prin pat cu degetele de la picioare caraghios răsfirate, face un fel de gimnastică pe care mintea mea obosită nu le poate interpreta, la un moment dat o văd chiar cu picioarele pe pereţi. La propriu.

Fac ochii mari. Le bălăngăne, în fel şi chip. Nu spun nimic, o las pe ea să explice. Ea, nimic. Mi-a stârnit interesul dar nu arăt asta, sigur îmi va spune. Într-un final oboseşte sau mai degrabă se plictiseşte.

– Mami, vreau să spun o înjurătură nouă!

WTF??? Ăsta e dreptul meu şi a lui ta-su. Are destul timp să-şi însuşească acest drept. Sau la ce vremuri trăim, obligaţie.

– Ce să faci??

– Să spun o înjurătură nouă! De fapt, să-ţi arăt. 

Na-ţi-o frântă că ţi-am dres-o! Mai nou înjurăturile se arată??? Aha, asta e nouă pentru mine. Chiar mă miram că n-a venit din tabără cu nimic „nou” învăţat.

– Da’ nu pot, n-am cum să ţin doar un deget ridicat la picior. Mr. Bean putea cu mâinile, eu vreau cu picioarele. Tu poţi? mă întreabă ea cu cea mai serioasă moacă afişată.

Încep să râd. Deja îl văd pe Mr. Bean cu ochii minţii cum saluta el foarte mândru americanii cu degetul din mijloc ridicat semeţ în sus, în plimbarea lui cu maşina.

– Da, draga mea, ar fi fost o înjurătură… nouă. Şi nu, nu pot. 

foto: www.youtube.com

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.

Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)

Articole similare

by

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.

26 thoughts on “Înjurătură… mai altfel”

  1. Raisa Maria C.

    Ce dulce e!
    Îmi amintesc şi eu de prima mea înjurătură, a fost cam pe la 4 ani şi ai mei au fost foarte şocaţi. Problema e că eu nu am încercat să o fac cu degetele de la picior, ci chiar am spus-o :))
    O zi frumoasă să ai!

    Răspunde
    • fabiola

      Aaa, nuuu… m-am lămurit de la buburuza mare, anul trecut, când a fost în tabără cu nişte copii mai mari. Am zis atunci că nu o mai las. Da’ na, toate au un început, fie că-mi place fie că nu.

      Răspunde
  6. Poteci de dor

    Îi promit solemn buburuzei că voi face exerciţii şi vom „înjura” la unison cu primă ocazie. Că şi eu mă contorsionez în toate felurile dar numai asta n-am făcut până acum, să înjur cu degetele de la picioare.
    Să-ţi povestesc:

    Am mai spus demult şi la mine dar acu’ am chef să mă bâlbăi. Eu- 5-6 ani, afară la joacă. Lângă mine, copii mai mari jucau fotbal. Şi aud cuvântul magic, ăla de-ncepe cu p. Cum era ceva nou pentru mine şi cum eram însetată de cunoaştere, mă duc glonţ spre bloc şi comit prima infracţiune, adică mă apuc de strigat de jos (era un lucru interzis la mine, nu aveam voie să strig. Aveam nevoie de ceva, mergeam sus şi aia e): mamăăăăă, maaaamiiii, mamaaaaa!. În loc de mamă, apare un cap de tată pe balcon. Eu: taaatiii, taatiii, ce înseamnă p….?
    Cred că numai şocul l-a făcut pe tata să reacţioneze aşa că în rest chiar a fost un tată tare de treabă şi a fost şi un tip deştept. Cum spuneam, ca orice părinte responsabil, care era gata să bată la fund orice manual de parenting, a tras aer în piept şi tot ce-a mai fost capabil să debiteze a fost un „hai că-ţi arăt în casă” 😀 😀 😀
    Relax, nu s-a întâmplat. Dar mi-a spus mai târziu că mult timp după asta au fost unii vecini care l-au privit cam suspect….

    Răspunde
    • fabiola

      :))))))))))))))))))))) fatăăă, murii de râs pe aici. Săracu’ de el… asta de pus pe blog, e tare faină păţania. Deci, numai părinte să nu fi, că uite ce delicii de experienţe ai…. Cred că vecinii mult timp de atunci numai când îl priveau, şi-şi aduceau aminte.

      Răspunde

Lasă un răspuns