Capra vecinului

capra-638802_960_720

Am și eu ca tot omul o capră. E normală, are numărul regulamentar de picioare, ochi, urechi și evident, o singură coadă. E a mea. Așa cum e, perfect de albă. Eu așa o văd.

Acum na, ca orice capră, se cațără peste tot. Uneori mă scoate din minți, îmi vine s-o vând, s-o dau degeaba sau să o părăsesc. Dar rațiunea nu mă lasă. O știu de mică, am crescut-o, am îngrijit-o cum m-am priceput eu mai bine și m-am bucurat de ea. Și ea de mine.

Mi-aş vedea liniştită de capra mea şi micile ei nebunii dacă vecinii mei nu s-ar uita cu jind la ea. Sau cu ură. Dacă nu mi-ar atrage atenţia că sare prea sus şi le zgârie sensibila retină sau dacă nu m-ar întreba ce balsam de blană folosesc de are un păr aşa de curat şi de strălucitor. Şi că ar fi tare bucuroşi să o aibă în viaţa lor măcar o zi. Că ar fi sarea şi piperul vieţii lor, că Luceafărul…, că Peştişorul de Aur…, că fix capra perfectă.

Iar eu le spun aceeaşi poezie de fiecare dată. Că li se pare. Că e o simplă şi domestică capră, că e aşa cum e fiindcă am crescut-o, dospit-o, urecheat-o cum mi-a venit mie inspiraţia de moment. Recunosc, n-am muls-o, n-a venit momentul prielnic şi nici ea cu de-a sila n-ar sta. E o capră în strict sensul cuvântului.

Poezia nu e pe gustul lor, niciodată. Rima n-am schimbat-o, e la fel. Doar intonaţia cu care o spun diferă. De la roz pal la roşu aprins, aşa aş zugrăvi-o în culori. Degeaba. Ei nu vor să înţeleagă, consumând timp şi energie aiurea, crezând în continuare că a mea e cea mai cea capră.

Mai rău, încep să-i dorească moartea. Că dacă ei n-au parte de ea, eu de ce aş mai avea? De ce m-aş bucura în continuare de ea?

Şi asta mă întristează. Fiindcă am văzut caprele fiecăruia. La fel de zglobii, jucăuşe, puse pe şotii ca a mea. La fel de frumoase. Unii dintre ei din păcate au rămas fără, din varii motive. Dar asta nu-i îndreptăţeşte s-o vadă pe-a mea pusă la proţap. Dimpotrivă, ar trebui să fie recunoscători că au avut şi ei una dar n-au ştiut s-o aprecieze la justa ei valoare.

foto: pixabay.com

Fabiola Ion

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.
Fabiola Ion

Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)

by

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.

21 thoughts on “Capra vecinului

  1. :))) Lume rea, dom’le, lume rea! Preventiv, eu zic sa-i pui si o fundita rosie, ca ti-o mai si deoache! Nah, atatea priviri insistente, hulpave sau pline de invidie nu pot face bine… Si, just in case, ar fi bine sa o trimiti la produs, sa mai ai prin ograda si vreo doi-trei ieduti, asa, de rezerva.

    • Fabiola Ion fabiola

      Am deja 2 „căpriţe” care fac cât capra mea. Ba nu, mai mult. Le leg lor fundă roşie. Să mai treacă timpul şi o scot la produs. Să moară de invidie… vecinii. Nu capra mea. :)))

  2. Ba eu aş mai înflori.
    Le-aş spune că dă lapte cît o vacă.Din aia mare, Bălţată de Transilvania.
    Că ai nevoie de pază armată pentru ea, că are căcăreze de aur, că…
    Dacă tot sînt invidioşi, măcar să moară de invidie.

  3. Păi vezi dacă ți-ai permis să ții o capră pe aceste plaiuri!? Nu se face așa ceva pe la noi, laptele trebuie să-l primești de la stat, și nu mai mult decât iau alții, că-i bai. 😉

Lasă un răspuns