Din ”inteligența” părinților

imageSâmbăta e o zi minunată, asta dacă nu trebuie să te trezești de dimineață și să duci una bucată copil la un concurs, de limba română. Așa că, trezit regulamentar, plecat de-acasă devreme, identificat rapid pe listele afișate sala unde e repartizat, lăsat copilul să-și exprime iq-ul și plecat în treaba mea. După două ore, venit înapoi, recuperat copilul iar weekendul poate să continue liniștit.

De fiecare dată, e la fel. De fiecare dată, deși școala diferă, problemele organizatorice sunt aceleași. Iar eu de fiecare dată mă minunez de iq-ul părinților. Doar al unora, care ating cote alarmante, nu trebuie ignorați, așa că am hotărât să-i dau exemplu, poate totuși judecata mea e strâmbă. 

Primul lucru, își lasă mașina în mijlocul drumului, pe principiul ”e șoseaua lu’ mama, deci am dreptul, voi sunteți fraieri că v-ați trezit devreme!”. Ăstora eu le-aș transmite că mersu’ pe jos face picioru’ sau fundu’ frumos. Și la femei și la bărbați. Sau că tot jogging e și ăsta, să nu mai dea bani la sală aiurea. Și dacă au fost vegani până acum, să-și schimbe tabieturile alimentare, e păcat de stocul de carne din frigider. 

Tot inteligenții ăștia intră rapid în rolul bodyguardului școlii, se proțăpesc ca niște falnici stejari în dreptul ușii, proștii n-au decât să aștepte să intre, ei au lucruri mult mai importante de făcut. Să-și dădăcească odraslele, să le predea ultimile scheme visate azi-noapte-n somn despre cum să ia punctaj maxim, să întrebe de mii de ori când se termină concursul, să fluture batista în semn de despărțire, cu lacrimi pe obraji.

Dragii mei einsteini, copiii d-voastră știu să meargă singuri de la vârsta de un an. În picioare chiar, nu de-a bușilea. 

La sfârșit de concurs tot ei, isteții, primesc mesaje că au câștigat luna de pe cer, se dă la liber bucată-ntreagă direct din pârdalnica ușă a școlii. Altfel, nu-mi explic de ce se bulucesc cu toții acolo. Da, știu, cadrele didactice care vă roagă insistent să faceți loc își exersează limba păsărească cu voi.

Dragii mei einsteini, copiii noștri nu sunt căței, nu pot trece printre picioarele d-voastră, oricât și-ar dori ei asta.

Întrebare: De ce le-ați mai dat telefoane mobile? 

Și ar mai fi ceva. Vă rog eu frumos, nu mai răcniți în curtea școlii numele copilului d-voastră din cauza soarelui care vă bate-n neuroni. El oricum nu vă aude și credeți-mă, o să vă localizeze în urma dansului maimuței pe care-l executați cu grație.

Iar întrebare: aceeași de mai sus.  

Ce am făcut eu azi? Nimic din toate astea. Și nici în alte dăți. În schimb, aproape că m-am cățărat într-un pom ca să văd de la distanță și de sus când iese copilu’ din școală. Apoi m-am dus la el. De fapt, la ea. Mi-a zâmbit.

N-am deranjat pe nimeni. Poate doar copacul.

foto: rfi.ro

Fabiola Ion

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.
Fabiola Ion

Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)

by

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.

19 thoughts on “Din ”inteligența” părinților

  1. Bine c-ai zis-o tu, care ai copii, eu, deși gândesc la fel, nu-mi mai permit. Erau să mă linșeze niște mămici pe un site de parenting, unde ajunsesem din greșeală. 😃

  2. Unii parinti nu stiu cand sa se opreasca din parenting :). Fac un transfer cred, ca altfel nu inteleg elanul lor… Iar eu sunt o mama control freak si totusi, trec neobservata…

    • Atâta vreme cât nu deranjezi, eu zic că e ok. Dar ăștia deranjează iar unii din ei cred că nici nu realizează. De fapt, aș fi vrut să abordez și subiectul ăsta, al atenției excesive asupra copiilor. Uite așa îi handicapăm în loc să-i facem independenți. Poate o să scriu un alt post. Nu cred că tu ești ca ăștia…

      • Nu sunt ca ei, ca nu cred ca ai mei copii sunt centrul universului si trebuie sa respir aerul lor in orice activitate fac. Dar, parintii devin niste „bêtes créatures” uneori. Jobul asta poate scoate ce e mai rau in noi. Eu stiu si totusi ma exaspereaza genul descrisi de tine. Sunt si aici, desi mai rari. Eu nu imi sufoc odorul desi as face-o, sunt constienta de faptul ca l-as sabota emotional si nu numai. Dar tot cred ca nimeni nu e capabil sa ii supravegheze ca mine. Aici nu pot ceda. Traim si intr-o societate nebuna. Intr-o tara unde copiii au fost si sunt in pericol. Nu sunt dispusa sa imi asum riscul. Asa ca prefer sa nu renunt la atentia execsiva: sa ii duc eu cu masina oriunde vor sa ajunga chiar daca raman la volan si ei coboara din mers. Sa stiu exact unde sunt si cu cine. Si sa rasuflu usurata cand ii am acasa. Ca sa ii las singuri de la 12 ani cum se procedeaza aici, nu sunt pregatita si nici nu am fost. Sunt autonomi, oarecum maturi (cel mare), inteligenti si nu ma simt vinovata ca veghez din umbra. Le dau voie sa capete experientele lor ce ii formeaza, nu le suflu in ceafa. Dar ii controlez. Si o voi face in continuare. Si asta nu le-a trunchiat personalitatea pana acum. Se revolta din cand in cand: toti copiii fac asta! Noi de ce nu putem?! Invariabil le raspund ca nu prea imi pasa de cum sunt educati alti copii.

        • Cum ai descris tu, nu ești exagerată. Așa fac și eu deși celei mari îi ofer oarece libertate dar și aia controlată. Nu sunt de acord de exemplu să nu știu pe unde îmi umblă copilul toată ziua, mai rău, să întreb alt părinte de el. Știi cum le zic eu? „Nu mă interesează sau doare pe mine de X, Y, Z…”. Cam tot pe-acolo. 😜

  3. Copiii ar trebui să fie învățați și ce înseamnă eșecul, altfel vor ajunge mari, fără să știe cum să-l accepte. Viața e dură și e bine să fie pregătiți pentru orice. Nici eu n-am copii, dar am trecut prin multe.

    • Mă bucur că ești în asentimentul meu. Da, nici mie nu-mi place să le ofer totul pe tavă deși aș putea. Și nici nu îmi place să fie dependente de mine. Gata, m-am hotărât, scriu și despre asta. 😊

  4. Foarte bine ai punctat aceste aspecte atât de deranjante. Dacă unii copii din zilele noastre sunt așa cum sunt, niște răsfățați, prost-crescuți, egoișii și necivilizați, este mai ales datorită greșelilor părinților. Se știe bine că progeniturile sunt oglinda vie a părinților lor. Sau… „cum e turcul… și pistolul”! Dacă ei văd la părinți asemenea comportament, nu e clar că vor fi și ei la fel față de ceilalți copii? Iar pretenția că puiul lor este cel mai deștept, genial, briliant, iar ceilalți nu, este o tâmpenie! E bine să fie competiție, dar pe merit, iar când copilul meu pierde, asta să-i fie lecție și învățătură, nu prilej de oftică și înjurături.
    Numai bine și o duminică frumoasă! 🙂

    • Ar fi multe de spus, eu am spus doar ce am observat de-a lungul timpului la concursuri. De-aia se numesc copii, nu? Sunt copiile fidele ale părinților. O duminică frumoasă și ție! 😊

  5. Sunt ferm împortiva oricărei forme de competiție, care de fapt este falsă. Concursul, întrecerea, competiția …este între EGO-uri, care sunt exacerbate, care devin monstruase, generează conflicte, violențe…Societatea umană va trebui să depășească acest nivel gregar de comparație între…UNICITĂȚI. Este o contradicție în termini, normal să genereze tensiuni.Singurul concurs real este acela meritocrat, pentru ocuparea unor posturi de comnducere în societate, pentru trecerea unor examene de certificare a cunoștințelor.

    • Ştiu părerea ta despre competiţii, pe undeva îţi dau dreptate, dar postul era despre nesimţirea părinţilor. A unora dintre ei. Care, din păcate, se transmite inconştient mai departe. Dacă aşa face mama şi tata eu de ce să nu fac la fel?

  6. Eu consideram ca am cei mai „naspa” parinti pentru ca ma lasau singura de fiecare data; pe cand toti ceilalti isi pupau in fund odraslele. Am tot crezut asta pana cand am crescut si am realizat ce faceau pentru mine, asa ca: respect parintilor de acest gen!

Lasă un răspuns