Promisiune

image

Promisiune – acel cuvânt teribil, cu multă greutate, care te obligă să respecți ceva în ciuda voinței tale, care îți disciplinează niște acțiuni. Atât, doar acțiuni. Fiindcă în cazul sentimentelor sau gândurilor o promisiune făcută, chiar dacă e benevolă, nu are cum.

Când ești copil tot promiți, impus de altfel, că vei fi cuminte, vei mânca tot din farfurie, vei învăța mai bine la școală, vei face tot ce ți se cere. Și ți se cam cere. Nici prin cap nu-ți trece să promiți ceva fiindcă nu înțelegi rostul acestei promisiuni. Joaca e promisiunea ta, știi sigur că ea este axa ta zilnică în jurul căreia te-nvârți. Și pe care-o respecți cu sfințenie.

Când ești adolescent, deja începi să negociezi cu promisiunile. Te gândești bine de două, nouă, douăzeci spre cincizeci de ori înainte de a promite ceva fiindcă simți că în adâncul ființei, cam greu te ții de ea, mai ales dacă nu e ceea ce-ți dorești. Nu, nu vrei să fii cel mai cuminte din clasă, că nu mai ești cool, nu, nu vrei să fii acasă la ora impusă de părinți fiindcă distracția fix de la ora aia începe mai abitir, nu, nu vrei să promiți că ordinea în camera ta va fi permanentă pentru că oricum găsești tot timpul ceva mult mai bun de făcut. Și o lași moale cu „Da, promit că…”.

Când devii adult, ei bine, aici o să vorbesc doar… de mine. Ce rost are să le faci? Oricum treci cu buldozerul peste unele din ele. Am renunţat în a mai face promisiuni. La ce bun? Fiindcă am făcut și nu le-am respectat, fiindcă cuvântul meu nu a mai valorat nicio para chioară, fiindcă nu sunt persoana care să promită câte-n lună și-n stele ca apoi să uite și cerul de pe care a însumat promisiunile, fiindcă prefer să fac fără să promit, decât să promit și să nu fac.

Promisiunile vin și pleacă, faptele însă rămân. Iar ele sunt cea mai concretă dovadă care susțin o promisiune grăită. O promisiune încălcată doare mai mult decât o faptă nerealizată. Asta pentru o inimă care simte. Sau căreia îi pasă.

Ăsta e și principalul motiv pentru care nu mai pun preț pe promisiuni. Sunt doar vorbe-n vânt. Uneori și scrise. Și nu, nu-mi place să fiu constrânsă de niște promisiuni.

Mi-ar plăcea însă să pot promite unor gânduri. Sau unor sentimente. Din păcate, ele sunt singurele care zburdă libere, după bunul plac, fără a putea fi  încorsetate într-o… promisiune.

foto: expertforum.ro

 

Fabiola Ion

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.
Fabiola Ion

Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)

by

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.

7 thoughts on “Promisiune

  1. Copilul când promite, este constrâns să promită, este o formă de șantaj. Mai apoi promisiunea este mai mult un compromise și sfârșește prin a deveni o înșelătorie…
    Cam așa se petrece și cu promisiunea făcută de o jumătate de-a ta…celeilate jumătăți.

Lasă un răspuns