Probleme existențiale

image

Sunt sătulă. Sunt sătulă de ședințe cu părinții în care se discută despre nici nu vă imaginați ce, dar ce e mai important, nu. 

Ascult ca tâmpita aproape jumătate de oră un regulament de…habar n-am ce, că oricum toată lumea l-a uitat în secunda doi, mai ascult veșnicele lamentări cu disciplina la clasă, ceva rezultate de pe la concursuri și niște tardive încercări de pus în  practică a celebrei „săptămâna altfel”. Aaa, și semnez ca primarul de cel puțin trei ori. Prezență, idei, procese verbale, ceva, orice…

Da’ mă distrez la sfârșit maxim. Fiindcă atunci apare distracția aia pentru care eu efectiv mă duc. Că de altfel, nu țin minte ședințele. Mă rup în două de râs, mai la liber, mai înfundat, noroc că stau pe scăunel. Și chiar am fost conștiincioasă, am fost la toate. Bine, mai puțin la ultima, că efectiv am uitat. Știți, neamțul și-a făcut datoria. Ăla celebru. 

La cea mare am dezbătut chiar o problemă „existențială”. La sfârșit de tot. Cam 45 de minuțele bătute metodic pe muchie. Timp în care mațele mele duceau lupte greco-romane cu creierul. Că nu picau pe aceeași oră de mâncare.

Uite datele problemei: se dă un tablou cu maci roșii cumpărat din banii fraierilor de părinți, patru pereți mari și lați, niște geamuri și-o ușă. Unde se asortează cel mai bine tabloul cu lumina căzută perpendicular pe catedră, pe cheful dirigintei sau profesorului care predă? Știu, nivelul problemei e dificil spre imposibil. Necesită timp și gândire. Dacă nu știți s-o rezolvați, uite alta. La fel de…complexă. 

Se dau 31 de scaune albastre, noi-nouțe, ergonomice achiziționate idem ca mai sus. Unul se hotărăște să facă circuitul colegiului în natură, adică se plimbă nestingherit prin laboratoare, bibliotecă sau săli de curs. Acolo unde trebuie să i se lipească un poponeț de adolescent. Întrebare: cum de nu e atât de inteligent să revină de unde a plecat astfel încât să ajung și eu odată acasă să mănânc? 

Buunnn. Dacă sunteți olimpici și le-ați rezolvat, uite ultima. Cea mai tare auzită de mine până acum, la buburuza mică. Aici trebuie să fiți pui de Arhimede. 

Se dă o oră de sport și o elevă incapabilă să facă  „tumba”. Pe motiv că profesorul nu i-a predat. Adică n-a avut chef de astfel de flexări la prima oră a dimineții. Acum, se mai dă una bucată de mamă a acestui copil care strigă revoltată în gura mare că, citez „Acum trebuie s-o meditez ȘI la sport, să învețe să facă tumba căci profesorul le dă test (??!!??) și ea nu știe!” Întrebare: cine-a inventat sportul?

Mațele mele iarăși bravau. Dacă nu era hărmălaie în clasă, se auzeau cântând Sonata lunii a lui Beethoven. O acompaniau perfect pe sonata mămică.

Problema asta a fost nerezolvată. Cel puțin în cele 20 minuțele destinate ei. Poate îmi dați voi soluții.

Uraa, am supraviețuit și acestei ședințe. O aștept cu „mare nerăbdare” pe următoarea.

foto: summerday.com

 

Fabiola Ion

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.
Fabiola Ion

Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)

by

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.

30 thoughts on “Probleme existențiale

  1. Chiar că e plictiseală mare pe la ședințele alea. Altfel ar fi dacă ați pune mână de la mână pentru niște plăcințele, prăjiturici, cafele și un vinișor dulce. Să vezi atunci cum apar zâmbetele și se rezolvă problemele. 🙂

  2. Adi

    Totuși sau discutat probleme de un deosebit interes.La ultima ședință cu părinți la care am participat am cedat după 20 de minute în care o piti-mamica încerca să ne explică ca unor vite ignorante ce suntem,ca prințul ei nu poate să mănânce „savisul” ci el trebuie să mănânce la restaurant,ca el este dintr-o familie de soi,nu sărăntoc.M-am ridicat și am plecat ca simțeam ca se activează dialectul de Berceni și uităm ca am cei 6 ani de acasă(tată e de vină ca mă dat mai devreme la școală)

  3. e chiar de ras o sedinta din asta/ nu avem noi parte de asa ceva. doamna noastra e ok, parintii rezonabili, cerintele dupa puteri. cu cat e orasul mai mare si scoala mai cu renume bag seama ca se complica lucrurile.

  4. Cu tumba nu-i de colo, se pot ivi accidente cum ar fi fractură de coloană cervicală sau măcar luxație de vertebre. Țin minte că la clasa mea ne învățase să aplecăm capul spre unul din umeri, să aibă sprijin solid în timpul rostogolirii.

  5. Iata de ce ma sustrag de la aceste sedinte sistematic. Eu nu ma vad in stare, chit ca e o data pe an, sa revin acasa la 11 noaptea doar pt ca parintii au cele mai nastrusnice dileme vreodata intalnite…

Lasă un răspuns