Când soţul îşi aruncă nevasta din avion că aşa vrea ea! (II)

Aventura mea continuă. După o zi de relaxare în creierul munţilor, am revenit la aerodrom pentru a face saltul mult dorit. Şi de data aceasta au fost emoţii, dar mai mici în intensitate. Asta până am fost echipată. 

Buburuza mare m-a încurajat încă de data trecută:

– Mami, eşti curajoasă şi al dracu’ de ambiţioasă!

Da, eram acolo cu un scop şi n-aveam de gând să plec până nu-l îndeplineam. Atât le trebuia! :))

Am avut parte de un instructor experimentat, Ramiro Nicolau, cu peste 8500 de salturi la activ, ceea ce mi-a conferit încrederea că va avea grijă de mine. Şi chiar a avut. În avion îmi tot verifica echipamentul de credeam că mă curăță de scame pe spate. De fapt, făcea parte din protocol.

Ne-am îndreptat spre peluză, în aşteptarea avionului care deja lansase în aer o altă rundă de parașutiști. Aici, am observat cu stupoare că eram singura temerară, pe raidul acela, între 10 bărbați.  Toți echipați cu parașute în spate, la prima vedere. Am întrebat râzând:

– Sunt singura de aici care nu sare singură?

Unul singur a început să râdă și să-mi răspundă că el speră să nu. Apoi am văzut că și el sărea în tandem, ca și mine. Restul, doi cameramani pentru a înregistra bravada noastră și parașutiști la liber. Nu vreți să știți ce figuri de contorsionism am făcut cu toții ca să încăpem în spațiul minuscul al aeronavei. Eu una, m-am amuzat copios. Mai eram și întrebată dacă stau confortabil. Ce glumă bună! Ei au fost cei mai relaxați pe timpul zborului, în timp ce eu mă gândeam dacă chiar eu sunt cea din avion și nu cumva visez. M-am relaxat puțin  admirând pe micul geam o parte din București, dar am văzut și stratul de aer poluat, maroniu, pe care l-am depășit, intrând apoi în zona de aer rarefiat și foarte curat. 

Clipa de reverie n-a durat prea mult căci din momentul în care s-a deschis ușa avionului și cei experimentați se aruncau din orice poziție, unii chiuind chiar, am avut parte de doza maximă de adrenalină pe care am putut s-o am vreodată. 

Eu și instructorul meu am sărit ultimii. Drept pentru care, dl. Ramiro și-o fi zis să am parte de un spectacol pe cinste. Sau să mă amețească de tot. În timp ce el se pregătea de salt, eu lipită ca un scoci de el, am atârnat deasupra hăului câteva secunde. Acelea au fost singurele secunde în care m-am gândit la grozăvia pe care aveam s-o fac. Am tras cu sete o înjurătură în gând deși aveam voie s-o fac cu voce tare, și un rânjet la cameraman, ca să dea bine la poze, apoi….

CADDEEEE!!!!

Aia eram eu. Cu instructorul în cârcă și viteza de 200 km/h. Habar nu am avut când a apărut cameramanul lângă mine, el sărise înaintea mea. Eram atât de în transă de ceea ce experimentam, încât am uitat cu desăvârșire să îmi las brațele libere, deși instructorul îmi făcuse semnul de două ori. Dar cine se mai gândea la mâini, când mie nu-mi venea să cred că zbor, metaforic vorbind, căci eu cădeam ca o ghiulea. Acele secunde de cădere liberă, de când m-am stabilizat un pic, au fost cele care au meritat toate emoțiile de înaintea lor. Ele nu pot fi exprimate în cuvinte. Numai cine a mai sărit poate să înțeleagă.

Deschiderea parașutei pentru mine nu a fost un șoc, sau cel puțin eu nu așa am perceput. Căderea a fost lină, în balans, am controlat și eu puțin parașuta, ascultând instrucțiunile. Am vorbit tot timpul, din momentul deschiderii ei. De fapt, mai mult el, eu răspundeam sau aprobam. A fost tare fain să fiu ca înălțime deasupra unui avion, care trecea pe sub noi. Și să văd de sus tot ce se poate vedea.

Toată aventura, din momentul saltului, nu a durat mai mult de 15 minute. Dar a meritat toți banii. 

Debitul meu verbal pe drumul de întoarcere a fost demn de cartea recordurilor. Am mers cam trei ore, cu tot cu oprire, deci am avut timp să povestesc cu lux de detalii. Și să mă ia amețeala de vreo două ori. 

Deci dragii mei, dacă vreodată vi se pare că sunt cam sărită de pe fix, acum na, sunt sărită de la 4000 m altitudine!

 

 

 

 

 

 

Fabiola Ion

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.
Fabiola Ion

Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)

by

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.

8 thoughts on “Când soţul îşi aruncă nevasta din avion că aşa vrea ea! (II)

  1. Cunosc sentimentul…zborului. În tinereţe am zburat cu deltaplanul. Experienţa zborului este unică, nu poate fi descrisă. Dacă există o beţie a adâncurilor explicabilă tehnic, beţia zborului este extatică…mai ales că zborul cu deltaplanul este ca durată mult mai mare de fiecare dată…
    Parapanta este o posibilitate tentantă, dar efortul de a mă deplasa special pentru acesta, nu mă atrage.

Lasă un răspuns