Tânăr să fii, noroc să am!

image

Despre isprava poliţistului Godină, e plin Facebook-ul. Și chiar e amuzant. Pentru cine are materie cenușie și simțul umorului. El mi-a adus aminte de isprava mea cu un organ al poliției, acum câțiva ani, când nu prea eram atentă pe unde parcam. Asta până atunci.

Într-o frumoasă zi de vară, când voiam să rezolv o problemă la ENEL, să dovedesc la un ghișeu că s-a făcut o plată, deci nu-i motiv de întrerupt curentul, mă gândeam eu că toată operațiunea nu are cum să dureze mai mult de 15 minute.

Mare eroare de estimare, habar n-aveam că o bagatelă ca a mea poate să dureze 45 minute. Naiva încrezătoarea de mine, parchez mașina la bulevard, în apropierea unei stații de troleibuz, între alte trei autoturisme, parcate „corect”. Era singurul loc liber rămas, eram fericită că nu trebuie să-mi stresez prea tare picioarele dacă mergeam un pic pe jos. De-atâta fericire cine a mai stat să vadă semnul de circulație care indica parcarea interzisă, iar spiritul de turmă s-a declanșat instantaneu, dacă erau și alte mașini, de ce nu și eu?

După cele 45 de minute petrecute la ENEL, unde am mers prin trei birouri, mă îndrept în pas zglobiu de fată fericită spre mașină, mândră tare că am reușit să rezolv o eroare de plată electronică. Mersul tineresc se transformă dintr-o dată în mers târșâit, de parcă aveam ghiulele de picioare. Mașina mea se lăfăia singură, singurică pe toată bucata de asfalt interzis, cu o superbă caracatiță galbenă lipită de cauciuc. Îi stătea chiar bine, ea fiind închisă la culoare, era exact pata de culoare ce-i lipsea. Câțiva viitori călători din stație îi admirau bijuteria și sigur se gândeau cine-o fi „capul strălucit” care a parcat așa. 

Mi-am evaluat rapid situația, mi-am înghițit rușinea, am pus mâna pe bilețelul de amor lăsat în geam, am sunat și am așteptat. Nu prea mult, ce-i drept, probabil firma cu caracatițele era prin zonă. Am zis că scap ușor, plătesc omului deblocarea și plec. Da’ de unde? Mi-a spus foarte serios că trebuie să aștept și patrula de poliție, să-mi întocmească proces verbal, să-mi tragă o amendă usturătoare și ceva puncte de penalizare.

Aici am cam îmbulinat-o. Deja îmi scriam scenarii în cap ce explicații să dau acasă. Dar cum Cel de Sus mă iubește tare mult, mi-a trântit niște noroc la fața locului. 

Aștept cuminte în mașina mea venirea polițiștilor gândindu-mă ce atitudine să adopt. Eram furioasă pe mine că n-am căscat bine ochii iar acum trebuie să casc portofelul, plus că simțeam toți ochii trecătorilor ca niște săgeți înfipte în creier, de rușine ce-mi era. Și apar. Flăcăii. Holteii. Junii. Proaspăt absolvenți de pe băncile școlii. Primul s-a dat jos din mașină mai delicat decât o fată mare. A venit la mine și s-a încurcat în formula de adresare, ba eram domnișoară, ba doamnă. La față era roșu ca un rac fiert.

Mi s-a lățit un rânjet pe toată fața, probabil din cauza faptului că parcă intuiam deznodământul, iar ochii mei strigau ca într-o portavoce, în timp ce-mi analizam „dușmanul”:

– Te-am halit băiețică, al meu ești! 

Să vă mai spun continuarea?

Am zâmbit non-stop la el, el se uita la mine precum vreo enoriașă la Cuvioasa Filofteia gata să înfăptuiască vreo minune, eventual să-i curgă lacrimi râuri, râuri, în timp ce eu îi expuneam milionul de motive pentru care am putut să fac o asemenea prostie și cu promisiunea solemnă că nu se va mai repeta în vecii vecilor. Amin. Ce-i drept, până acum nu s-a mai repetat. Am scăpat ca prin urechile acului de amendă, puncte, proces verbal. 

Deci vorba’ ceea…                

                                  , noroc să ai! 

foto: tion.ro

 

 

 

 

Fabiola Ion

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.
Fabiola Ion

Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)

by

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.

12 thoughts on “Tânăr să fii, noroc să am!

  1. Ei, ar fi trebuit să pleci cu ea aşa, atârnată, „zdronc-zdronc-zdronc”. Doar îndreptai niţel tabla, după ce tăiai cu flexul arătarea. Glumesc, desigur… ar fi „furt calificat”+”distrugere”, articole de Cod Penal. 🙂

Lasă un răspuns