Dor de fiică

image

Buburuza mare azi de dimineață, devreme, a plecat în cea de-a treia ei tabără. O săptămână. Aceleași sentimente pentru mine, de fiecare dată. Nu la fel de intense ca prima oară, când am avut o săptămână luuungă, cât o lună, până am văzut-o din nou acasă. Era prima oară când pleca de acasă, atâtea zile, fără noi, în cei 9 ani de zile de când a apărut în viața noastră. Când am sunat-o ca disperata, căci ea nu dădea doi bani pe telefon, avea colegi care răspundeau și pentru ea. Pentru că i-am luat la rând, până a răspuns unul, ca să știu de soarta ei. În ultima instanță, am sunat-o și pe doamna învățătoare, care cred că era sătulă de telefoanele tuturor mamelor, așa, ca mine.

Nici n-a plecat bine, de câteva ore, și deja îi simt lipsa. Toți i-o simțim. Până la prânz, nu am sunat-o. Când am făcut asta, mi-a răspuns. Ooo, ce evoluție! Deborda de fericire, distracție maximă în autocar. Iar eu mă gândesc cum va trece săptămâna asta. Ca și celelalte, o să spuneți. Da, dar fără ea, e altfel. Mereu e altfel.

Stau și mă gândesc cum va fi pentru mine când va crește și-și va lua zborul. Cât de greu va fi, tot pentru mine, părăsirea cuibului. Când vreme de atât amar de timp, i-am fost alături secundă de secundă, am avut-o lângă mine tot timpul. Și dintr-o dată, ea nu va mai fi aici, va fi probabil o tânără adultă în devenire, care se va uita la mine mirată, când eu nu mă voi mai sătura să o privesc. De fapt, să retrăiasc în ochii ei, toți acești ani. De la cei 50cm la naștere până în momentul acela.

Prefer să nu-mi imaginez și să-mi închipui că acel moment va fi tot mai târziu. Dar cu fiecare zi care trece, el e tot mai aproape. Și sper ca în acea clipă, să se uite la mine, și să fie mândră de mama pe care o are, să fiu exact așa cum și-a dorit ea să fiu.

Fiecare astfel de „despărțire” temporară, îmi dă de gândit. Nu în sensul rău, ci doar mă face să privesc în perspectivă. Și mă face să-mi doresc ca timpul ăsta parșiv să se scurgă cu încetinitorul, nu în viteza a 5 a, cum se întâmplă acum.

Draga mea buburuză, deja mi-e dor de tine!

foto:cyd.ro

Fabiola Ion

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.
Fabiola Ion

Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)

by

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.

7 thoughts on “Dor de fiică

  1. Cred ca cea mai mare bucurie pentru un parinte este sa-si vada copilul luandu-si cat mai curand ZBORUL…adica sa fie pe picioarele lui…Ma intereseaza prea putin sa fie aproape de mine, daca fericirea lui este departe de mine…Vad ca faci parte dintre mamele mamoase…sufocant de mamoase. Spun asta cunoscandu-ma pe mine. Eliberarea de sub tutela parinteasca a fost pentru mine cel mai important moment din viata si asta in conditile in care nu am avut parinti posesivi…Astazi sunt pentru copiii mei un partener…sau asta imi doresc sa fiu. Sotia este mai mamoasa, dar se abtine sa se lase dominata de aceasta caracteristica feminina…
    Dar cum nu toti suntem la fel…totul ramane …discutabil.

  2. La noi încă „se mai se practică” familia de tip tradiţional, „mediteraneean” (Spania, Italia, Grecia, Serbia, Bulgaria, România…), mai ales la ţară, unde sub acelaşi acoperiş locuiesc 2, 3, ba chiar 4 generaţii. Unii îi zic „factor de înapoiere”, alţii – „de coeziune”, „identitar”. E drept că şi lipsurile au dus aici, dar nu vad ceva rău dacă spaţiul e suficient şi se respectă intimitatea fiecăruia. Maică-mea a avut probleme cu bunica paternă, din acest punct de vedere (era „casa ei” – a soacrei), până s-au înţeles: „mă laşi pe mine (nora) şefă în cămară şi bucătărie, şi matale rămâi şefă în restul casei”. 🙂

  3. Te înţeleg perfect şi chiar dacă ataşamentul unei mame faţă de „pui” este mult mai puternic, mă gândesc de pe acum că va veni vremea când puiul va creşte şi îşi va lua zborul, pe drumul său. Ştiu sigur că va fi foarte greu…
    Să fie sănătoase şi noi pe lângă ele! 🙂

  4. Uf, mamele astea! Ce ușor își fac ele griji atunci când puiul zboară ceva mai departe de aripa lor ocrotitoare. Știu asta fiindcă eu am trăit departe de ai mei de la vârsta de 8 ani. Aș zice că astfel m-am întărit.

    • Da, așa e, independența de la o vârstă cât mai fragedă ajută adultul din viitor să evolueze cât mai bine și pe picioarele lui! Știu asta, de-aia e dificil pentru o mamă să găsească echilibrul perfect!

Lasă un răspuns