Cum să (nu) trimiți un colet cu Poșta Română

expediere-coleteEterna Poștă Română, glorioasă în vremea comunismului, falimentară aproape acum. Doamne ferește să ai nevoie de ea. Între timp s-au inventat numeroase firme de curierat rapid, unele chiar ultra rapide. Cu unele din ele lucrez și eu, deja mă cunosc ca pe un cal breaz.

Dar uite că mai am nevoie de ea, din an în Paşte. Am participat la un concurs, am scris un articol pe blog, am câștigat premiul III, constând într-o carte. Organizatorii au trimis-o prin Poșta Română. A durat cam 2 săptămâni să fiu înștiințată prin magicul fluturaș că trebuie să-mi mișc fundul până la oficiul poștal de unde trebuia să-mi ridic premiul. 

Asta s-a întâmplat ieri. Sțiți, ieri a plouat la Constanța. Și când se întâmplă acest fenomen meteorologic, la noi în oraș, dar cred că și în altele, aproape toți șoferii o iau razna. Nu știu ce mecanism se declanșează în creierul lor și în al meu câteodată, trebuie să recunosc, de toată lumea e nervoasă, grăbită, uită regulile de circulație. A, și nu mai există nici un loc de parcare, da’ nici unul, toată lumea vrea să coboare din mașină direct în locul de muncă, magazin, bar, spital sau mai știu eu ce.

Taman când ploua mai tare m-am dus eu după carte. Am găsit greu loc de parcare, chiar și departe de oficiul poștal, m-am spălat bine pe picioare prin toate bălțile formate, m-am udat, dar culmea, asta mi-a plăcut nițel, fiindcă de mult n-am mai mers prin ploaie, o ploaie caldă de vară.

Când am intrat în oficiu, am avut senzația unei călătorii în timp, nimic nu părea schimbat din vremea copilăriei mele. La ghișeu, doamna vorbea cu colega ei. M-a văzut intrând dar m-a ignorat total cred că vreo 5 minute. Probabil pentru că eram singura „clientă”? Timp în care eu îmi pregăteam niște scenarii în minte. O întreb de vorbă, fac mișto de ea, o înjur sau plec. Fix când am ales varianta cu mișto-ul, se întoarce spre mine, și cu un zâmbet larg (norocul ei!) mă întreabă cu ce mă poate ajuta.

mi dai naibii odată cartea aia şi să-mi văd de treaba mea!” a fost răspunsul instant. Doar în capul meu. Fiindcă i-am înmânat fluturașul și am scos un „Am de ridicat un colet!”

A mai durat ceva până a verificat în nu-știu-ce fișe, în nu-știu-ce „depozite”, în nu-știu-ce secțiune, unde este coletul meu gigant – o carte. Apoi, după ce a găsit-o, țac, țac, niște ștampilele puse, ale căror sunete inconfundabile nu am cum să le ignor, parcă erau puse pe creierii mei, deja creți, și în sfârșit devin mândra posesoare a cărții primite. Oau, doar atât? Sigur nu mai trebuie să semnez ceva sau să mai aștept? Că doar am cel mai important sau imens colet trimis vreodată!

Între timp, ploaia s-a oprit, a ieșit soarele, eu m-am uscat pe picioare, am plecat de acolo mai rapid decât am ajuns. 

Pentru astfel de servicii recomand cu cea mai mare căldură firmele private, nu de alta, dar ei transportă şi cârnaţi la cerere (fapt real!!), care nu au timp să se strice.

Fabiola Ion

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.
Fabiola Ion

Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)

by

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.

20 thoughts on “Cum să (nu) trimiți un colet cu Poșta Română

  1. E falimentată intenţionat, precum industria&economia „de stat”, să vină străinii să cumpere. Poşta (încă) Română are oficii în toate comunele, pe care un investitor care ar lua-o de la zero le-ar face cu cheltuieli mari, şi în timp.

  2. Niște draci ce mi-a făcut mie poșta română în iarnă… dacă intri pe blogul meu o să vezi, undeva prin decembrie. Am stat o lună, trebuia să-mi ajungă o procură din Toronto. După lupte seculare, care… am aflat că intrase procura în țară la data de… dar drumul din Canada până în România fiind mult mai scurt decât cel dintre două orașe ale țării am așteptat cu emoții și nervi și cât pe ce… oh… Am avut draci de draci… phui ce urât vorbesc. 🙂

      • La mine a fost o colaborare perfectă între funcționarii caragialieni (avocați, notari…. poștă etc.) era cât pe ce să nu rezolv într-o lună o problemă simplă, stupid de simplă care ar fi necesitat în mod normal (normal ce-i aia :D) 15 minute. Era cât pe ce să fac un drum de Românica degeaba. 😀
        Dar totul e bine când se termină cu bine… Nu? 😀

          • Da. Întotdeauna există o rezolvare. Iar eu cum sunt destul de încăpățânată în a nu accepta „nu se poate”… 😀 Asta la modul general.
            Oamenii au fost super drăguți, dar legile interpretabile… Povestea e luuuungă. Însă la poștă, la argumentul meu cu data clară a intrării în țară au modificat grosolan cu pixul pe ștampilă. Eh… 😀

  3. Nervozitatea oamenilor este direct proportionala cu tensiunile acumulate clipa de clipa din cauza faptului ca aproape nimeni nu face ce ar vrea sa faca, ca nimeni nu-si descarca tensiunile in mod controlat, ca stresul a devenit a doua noastra natura care ne-a luat in stapanire. Daca suntem si meteo-dependenti, starea de nervozitate se accentueaza.
    Eu am trimis niste miere unor prieteni prin posta…si am platit cat nu face, lasand la o parte durata transportului…Asa ca…este clar.

  4. Pingback: Recomandări (5) | Illusion

Lasă un răspuns