Povestea unei (i)ele

Într-o zi plină de muncă, e imposibil ca ceva sau cineva să nu-ți descrețească fruntea, asta dacă ești stresat sau concentrat cum să rezolvi mai multe lucruri deodată. Am pățit-o și eu azi.

De-abia așteptam vacanța fetelor ca să nu mă mai trezesc și eu de dimineață, măcar de câteva ori pe săptămână. E exact invers. Mă trezesc și mai de dimineață decât în timpul anului școlar. Azi, de exemplu, la 6.30. Plec de dimineață, străbat tot orașul dus-întors, să-mi las buburuzele la mătușa lor, apoi la serviciu. La prânz, altă tură de drumuri. În vreo cinci locuri diferite, contra cronometru, că altfel n-aș fi eu.

În mașină, cu ochii pe telefon ca pe butelie, ori mesaje, ori apeluri, hai și un wordpress, de de toate. Știu, nu e ok, dar am ceva experiență. Nici nu știți câte apeluri puteți face la un semafor, sau câte mesaje puteți transmite. 

Ultima mea oprire la spălătoria auto. De-abia așteptam să mă retrag într-un colț cât o spălau, eu cu telefonul, să mai rezolv câte ceva. Și atunci apare o EA. O angajată de acolo, care n-avea treabă, fix lângă mine. Mă uit puțin chiorâș pentru invadarea spațiului, dar degeaba fac eu strabism, n-are nici o treabă. Și apoi începe să vorbească. Doamneee, cu ce ți-am greșit pe ziua de azi? Credeam că doar fiică-mea mică are așa debit verbal, dar fătuca asta cred că era nevorbită de o săptămână. Cât a stat lângă mine, n-aș putea zice. Dar am aflat cam toată viața ei, fără a pune o singură întrebare, doar mimând un rânjet de zâmbet, un „îhî”, un „mda”, și hai, treacă de la mine, un „da”. Nu am reținut mare lucru doar gândurile mele care alergau nebunește, poate, poate, astupau „Moartea căprioarei”.

Problemele mele dispăruseră instant. Parcă eram anesteziată. Monologul ei țopăia dansul ielelor deasupra capului meu, într-un ritm amețitor. Mi-aș fi dorit să am răbdarea de a și asculta și a reține, pentru că uneori afli povești interesante de viață, mai ales de unde nu te aștepți, dar eram prea prinsă în iureșul vieții mele. Doar vedeam fetele-cochetele, vorbele ei adică, fără pauză și punctuație țopăind, țopăind, de parcă erau hotărâte să-mi sape tranșee de război, cu picioarele goale, în creierii mei. Și la final, să-mi pună o cunună de codița șoricelului. Eram parcă încremenită de neputința de a pleca de acolo sau de a opri tot circul ăsta.

Și când eu încercam să mă hotărăsc ce-o să fac, s-a oprit, la fel de rapid cum a început. S-a ridicat și a plecat. Serios? Doar atât? Fără nici un avertisment, ceva de genu’: „Mă voi opri în 3 secunde, poți respira ușurată, plec!”.

Exact în acel moment am fost anunțată că mașina e gata, pot pleca. Bineînțeles că pot pleca, că doar nimeni nu m-a legat acolo, numai că eram năucă. De țopăitul vorbelor ei, împletite cu gândurile mele învolburate.

Așa, și unde trebuia să ajung acum? A, da, înapoi la serviciu. Noroc că drumul ăsta îl am în sânge, e făcut zilnic, deci n-am cum să ratez destinația. A reușit într-un mod ciudat să mă reseteze pentru o scurtă perioadă de timp. Cred că a fost bine.

 

 

 

Fabiola Ion

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.
Fabiola Ion

Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)

by

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.

11 thoughts on “Povestea unei (i)ele

  1. Exista o nevoie, din ce in ce mai mare de a ne „descarca”, de a ne cofesa, de a relationa. Din nefericire nu mai avem nici dispozitia, nici rabdarea, nici dorinta de a relationa, de a asculta, de a empatiza. Este una din multele drame ale asa zisei…civilizatii, in care am devenit scalavii proprilor dorinte, scopuri, vise…Paradoxal, varnd sa TRAIM cat mai intens, ratam insasi VIATA, bucuria, serenitatea, extazul ei. Nu de alta… dar n-avem „timp” de ele…(?!)

Lasă un răspuns