Eu – copilul

image

Azi e ziua lor dar și a mea, a copilului din mine. Am crescut la țară și am niște amintiri perfecte. Ale copilului crescut în mijlocul naturii. Cu totul alte amintiri decât cele pe care le vor avea buburuzele mele.

VARA. Alergam desculță prin praful moale de pe uliță, ca să ridic un nor imens de culoare gălbuie. Acum văd ideea asta prin filmele de acțiune, unde mașinile fac un cerc în trombă, pentru a se face pierdute de celelalte mașini urmăritoare. Mâncam corcodușe crude și caise încă verzi până mi se strepezeau dinții de la atâta acru și mă durea burta. După o ploaie caldă, toate băltoacele cu apă erau ale mele. Toate, una nu ratam. Nu mă întrebați ce mă putea distra în așa hal această alergare dintr-o baltă în alta. Atât de tare, că a rămas la capitolul amintiri. Hrăneam găini și capre. Mâncăm felii de pepene, mușcam direct din ele și apoi mă minunam cât de lipicioasă pot fi. Pe tot corpul. Din coji, îmi imaginam că am patine. Cu picioarele pe ele, pe partea cu coaja, mă credeam pe cel mai tare patinoar, în mijlocul verii.

TOAMNA. Știuleții nedesfăcuți de porumb erau păpușile mele preferate. Era bătaie între copii pe cei cu mătasea cea mai lungă și cea mai deasă, căci reprezenta cel mai frumos păr. M-am jucat în glugi de coceni. Am băut litri de must. Până începea să fermenteze și mă lua cu amețeală. Gata, acum m-am prins. Acum știu de ce îmi place vinul roșu de butuc.

IARNA. Mergeam cu colindul. O traistă plină cu nuci, mere, covrigi. De Plugușor, primeam bani. Era colindul meu preferat. Restul nu mă atrăgeau. Căram prea mult, cântam prea mult. Mâncam mult șorici. Chiar și așa, am fost o slăbănoagă. Flăcările focului de la gura sobei mă fascinau. Mă încălzeau.

PRIMĂVARA. Mireasma florilor de atunci încă o mai știu. În fiecare ghiocel, zambilă, narcisă. Nu-mi plăcea să vopsesc ouă, dar îmi plăcea masa festivă de Paște când ne adunam cu toții. Îmi plăcea să ajut la tot ce însemna pregătirea ei.

Copilul de atunci este copilul din mine. Îl iubesc, îl ascult, mă joc cu el atunci când o cere. Altfel, n-aș mai fi eu însămi.

foto: descopera.ro

Fabiola Ion

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.
Fabiola Ion

Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)

by

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.

37 thoughts on “Eu – copilul

  1. .. ce copilărie frumoasă. ce timpuri și ce inocentă.. cum s-au dus toate și au adus în schimb tehnologia care le răpește copilăria celor de azi.
    Felicitări pentru un articol atât de frumos și de nostalgic. Vreau să fiu un copil, mereu și mereu! 🎈☀👪

      • Eu vorbesc din pozita celui care a „fugit” de oras si s-a instalat la tara…Cand eram copil ma bucuram de „viata la tara” in timpul vacantei de vara perecuta la munte, la Busteni si doua saptamani la mare. Acum mi s-a retrocedat o suprafata de teren la Tekerghiol, unde poate copiii mei vor avea de gand sa-si faca o casuta de vacanta .

          • Eu am adus la tara copiii cu mie…S-au zbenduit prin iarba si printre brazi, nu pe langa ghena de gunoi.Cine vrea sa-si ia zborul…sa-l si-l ia. Eu le-am oferit sa alega…
            Eu nu „vorbesc” …inainte sa FAC. …si fac cum „simt”. Nu este simplu intr-o lume atat de conditionata, atat de mercantila.

          • Simt un ușor iz de iritare? Nu e cazul! Eu știu cum cresc fetele mele, nu trebuie să mă explic, au o copilărie foarte frumoasă, voiam să zic că sunt situații când nu ai de ales și atunci faci cum e mai bine. Nici eu n-am zis că ar fi simplu! În nimic! Și știu ce vorbesc!

          • Nu este nici un fel de…”iritare”. Faptul ca eu cred in ACTIUNE si nu in „vorbe”, l-am evidentiat. ATAT !
            Fiecare face ce doreste, cum fiecare poate sa spuna ceea ce crede…Eu insa nu consider CRESTEREA copiiilor o chestiune personala, iar copiii un bun propriu… Faptul ca viata in natura, este fireasca, este plina de miracole, nu este o „descoperire” personala, este un lucru binecunoscut, iar eu ma bucur de aceast fapt. Cea ce este „personal” este modul cum am reusit sa ma RUP de oras, atata timp cat bunicii si parintii mei au fost oraseni, cat timp rudele mele TOATE sunt la oras.
            Ca voim sa ne „explicam” sau nu…este prea putin important. Tine pana la urma de firea fiecaruia…

          • Fiecare cu parerile si convingerile lui. Eu nu simt nevoia sa evidentiez nimic. Altfel, vorbeam de copilaria fetelor versus a mea. Doar mi-am amintit cu maxima placere ce a reprezentat ea pentru mine. Ca tot a fost ziua copilului.

          • Cum eu am purtat „natura”…in NATURA mea… inca din copilarie, cand mi s-a ivit prilejul…am evadat. Evidentiez cu obstinatie acest fapt pentru toti cei doritori de o asemenea „aventura”…Blogul meu este in indemn in spre aceasta regasire…

          • Multumesc, darSUCCESUL este conditia mea , dar nu ca scop in sine…este o consecinta…De aceea sunt un „propagandist” fervent al…NORMALITATII.

          • De ce?! Raspunsul meu nu este „convenabil” ?! Faptul ca TOTUL are o explicatie si ca aceasta este revelata, nu are nimic incriminant in sine. Consider ca RELATIONAREA, despre care vorbesc pe blog in ultima vreme, se bazeaza pe comunicare… Este drept ca nu suntem obisnuiti cu COLABORAREA si atunci cand explicatile sunt laborioase, se creaza impresia gresita ca vrem sa ne IMPUNEM proprile pareri iar preopinentii se considera contrati sau atacati ?!
            Pentru mine…LIBERTATEA este dreptul legitim al TUTUROR, fiecare exprimandu-si propria viziune, nu inseamna ca limiteaza cumva viziunea celuilalt… Din pacate vorbele au ajuns mai mult sa ne desparta…decat sa ne apropie…NU ESTE CAZUL…

  2. Eu copilul, am crescut intr-o casa de copii. Dar nu pot, si nici nu vreau sa uit ce copilarie frumoasa am avut. Eram multe fete, idei si mai multe, deobicei cam trasnite…pe care le si aplicam cu riscul pedepselor care ne asteptau. Era o nebunie, dar eram copii frumosi, si sanatosi.

Lasă un răspuns