Teama de… ce?

Tuturor ne este teamă. Fiecăruia, de câte ceva. De persoane, de lucruri, de situații, de animale, păsări, plante, dar mai ales de emoții. De sentimente. Ne e teamă de tot ce e nou. De acel altceva cu care nu suntem obișnuiți. De reacția celor apropiați. De gura lumii. Da, da, sunt persoane cărora le e frică de ce-o să zică lumea, cum adică, să facă sau să zică ceva, ce nu e în concordanță cu așa zisele standarde ale societății. Ne e frică de noi. De furtuna de sentimente ce am putea declanșa-o în sufletele noastre și-așa chinuite. Ne place să fim amorțiți. Să ne complacem în starea de pseudo-mulțumire.  

Iar eu nu fac excepție. Sunt sinceră cu voi și recunosc că de multe ori nu am avut curajul să spun ce am pe suflet, să pun punctul pe „i” cum s-ar zice. Și mare greșeală am făcut, încă mai fac. Aș fi o ipocrită să mă laud că sunt cea mai de acțiune persoană. Deși așa îmi place și în general așa fac. Dar câte șanse am pierdut, câte neîmpliniri n-am avut, din cauza acestei frici?

 Stau și mă gândesc dacă altfel ar fi fost drumul meu în viață. Cu siguranță, da. Cel pe care îl am acum e plin de satisfacții, nu e cum l-am visat dar m-a împlinit din multe puncte de vedere. Cei care mă cunosc ar zice că sunt nemulțumită, că am totul, ce aș fi putut să-mi doresc mai mult de la viață?

Eu sunt exigentă cu mine, uneori perfecționistă și recunosc că ar fi fost loc de mai bine. Întotdeauna e loc de mai bine.

Dar nu mă pot împiedica să mă întreb: 

Ce-ar fi fost dacă?

Ce-ar fi fost dacă, la 7 ani, nu aș fi fost pusă să aleg cu cine vreau să stau după divorțul părinților mei, mai bine zis, am fost pusă să spun exact ce alegere să fac?

Ce-ar fi fost dacă, 6 ani mai târziu, am fost adusă în fața judecătorului să-i spun că „aleg” din nou, să stau cu tatăl meu?

Ce-ar fi fost dacă, pe la vârsta majoratului, aș fi ales să mă mărit deși nu asta îmi doream, dar îmi căzuse cu tronc un suflet curat, pe care l-am cam zdruncinat din temelii fiindcă nu l-am ales pe el?

Ce-ar fi fost dacă aș fi fost mai stăruitoare în dorințele și visurile mele, de a urma o facultate în București?

Ce-ar fi fost dacă n-aș fi pus mâna pe telefon, să-mi sun actualul soț în urmă cu mai bine de 15 ani, să stabilesc o întâlnire, pentru ai spune „ceva important”?

Nu voi ști niciodată. Nu am nici cel mai mic regret. Absolut niciunul. Chiar dacă viața nu mi-a oferit întotdeauna ce am vrut eu. Sau mai bine zis, eu nu mi-am oferit. Am ales și sunt împăcată cu alegerile făcute.

Dar zi de zi mă confrunt cu persoane cărora le este frică. Nu condamn pe nimeni. Fiecare știe sau ar trebui să știe ce e mai bine pentru el. Inclusiv eu.

Cu toate astea, tot îmi doresc să nu-mi refuz nici o trăire, experiență, situație care să mă facă să simt ceva, să învăț ceva, să simt că n-am trăit degeaba. Pentru unii, aș fi considerată „expirată”, pentru alții aș fi o „prospătură”. Oricum aș fi văzută, eu sunt eu, și n-aș schimba nimic din ceea ce am devenit. Poate doar la coafură.

Așa că, dragii mei, de ce vă este frică?

Fabiola Ion

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.
Fabiola Ion

Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)

by

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.

16 thoughts on “Teama de… ce?

    • Draga mea, doar de pierderea lor efectivă să-ți fie teamă( moarte), altfel, înseamnă că nu te merită, iar tu ți-ai pierdut timpul cu ei…sau ai învățat ceva de la ei. Oamenii intră și ies din viața noastră, unele ne modelează, altele ne învață, nici una nu cred că ne aparține cu adevărat.

    • Da, eu am trecut prin una, când luam viața în piept, aveam 21 ani. N-a fost ușor, am rămas cu o chestie ciudată, nu mai pot să plâng decât când îmi ajunge cuțitul la os. Cred că am epuizat atunci tot stocul de lacrimi.

Lasă un răspuns