Aifonu' sau samsungu'

Nici unul, nici altul. Telefonul la școală. Că despre asta este vorba. Să vă prezint puțin contextul.

Buburuza mare e în clasa a V a, la o școală de top, de stat. Am ales-o pentru calitatea învățământului și pentru prestigiul ei. Că e renumită de pe vremea mea. Și pentru că a intrat pe drept, prin susținerea unui examen la matematică destul de greu și a unuia de limba engleză, ușor, unde n-a picat nimeni. A tras în clasa a IV a cât pentru ceilalți trei, care i-au precedat. Și m-a făcut al naibii de mândră. A fost primul ei examen mai important și a reușit. Pe lângă ea, au mai reușit și alții. Cu intervenții, cadouri și obligații. Unii dintre ei au luat nota 10 la examen și la primul concurs școlar nu au luat mai mult de 40 puncte din 100. Dar despre asta voi debita un alt articol, plin de revoltă. Nu că ăsta n-ar fi. Deci, să revin.

La ea în clasă, jumătate din copii dețin aifon, toate categoriile: 6, 5 sau 5s, 4 sau 4s. Cealaltă jumătate deține concurența aifonului, samsungu’. Tot modele de top (pe astea nu le cunosc). Vreo 2-3 copii au samsung ffff slab. Printre care și fiică-mea. Samsung Hello Kitty. Restu’ de detalii tehnice nu mă întrebați că nu știu. Știu doar că n-are net pe el și nici jocurile care sunt la modă acum printre colegii ei. Aaa, și nu e bun de selfie.

Samsung-Galaxy-Y-S5360-Hello-Kitty1

 

Eu n-am nici o problemă. Se pare că fiică-mea are. Să le enumăr:

1. Nu poate socializa în pauze cu colegele sau colegii fiindcă  majoritatea sunt cu scula în brațe, butonând de zor. Scula= Telefonu’. Dacă mai deschid gura, se întreabă unii pe alții la ce nivel au ajuns, ce scor au… Fiică-mea era tentată să-i mai întrebe de vreo temă, de vreun termen din sexologie sau cu ce se mai îmbracă fetele în primăvara asta. S-a lecuit rapid. Efectiv nu are cu cine. Are o singură colegă care, din patru pauze, îi acordă atenția două. Restu’, pe telefon desigur. 

2. Nu își ia telefonul cu ea fiindcă nu vrea să-i poarte de grijă, dar cel mai important îi e rușine cu el. Cică al ei e din Cretacic. Motiv pentru care mă sună de la școală când are nevoie de pe telefoanele colegilor. E mai ieftin așa, nu? Și mult mai sigur. 

3. Mă bate la cap să-i iau unul din cele două telefoane performante, de parcă întreaga ei existență depinde de asta. Eventual, cadou de ziua ei, că se apropie. Automat, buburuza mică vrea și ea un telefon cu moț, de ce-ar fi mai prejos?

Și uite-așa a apărut acea presiune socială de la vârste fragede. Și implicit și presiune asupra mea. Cum aș da-o, nu e bine. Dacă nu îi iau, sunt inamicul nr. 1 în viața ei socială, nu poate lega noi prietenii fiindcă momentan și foarte trist după mine copiii preferă mediul virtual în pauze în loc să socializeze, să se cunoască mai bine, să lege prietenii. Dacă îi iau o fac pe ea fericită, sunt cea mai bună mamă, bla-bla dar eu stau cu stresu’ (încă unu’) în mine. Pe lângă faptul că-l poate distruge în doi timpi și o mișcare (nu trei) și banii mei și ai soțului munciți se duc pe apa oricărui râu vreți voi, mai poate deveni și ținta cea mai ușoară a hoților de telefoane mobile de la copii. 

Mă consider o mamă deschisă la minte care nu agreează extremul în nicio situație, care încearcă să-i ofere copilului tot sprijinul afectiv și material în buna ei creștere, dar apare aici PROBLEMA mea. Până unde suntem dispuși să mergem noi, ca părinți, în satisfacerea capriciilor copiilor?

Dacă azi îi ofer un OU, mâine să-i ofer un BOU?

Exemplificând, azi aifon, la liceu avion?

Ce o va mai motiva pe ea în viață dacă eu îi servesc cam totul pe tavă? Fiindcă eu am pornit de la nimic dar am avut ambiție și pentru ce mi-am dorit am tras de m-a luat dracu’. Și încă mai trag.

Aștept păreri și sfaturi, eventual critici că și alea sunt bune la ceva!

Fabiola Ion

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.
Fabiola Ion

Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)

by

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.

23 thoughts on “Aifonu' sau samsungu'

  1. Cred că ea e chiar nefericită pentru că se simte inferioară colegilor. Dacă nu-i vei lua azi „scula” , asumând că va avea grijă și oferindu-i încredere, cu siguranță vei face pasul mâine. Pentru că presiunea asupra ei va reverbera cu mai multă putere asupra ta și văd că ești o mămică foarte implicată. Nu cred că te poți pune împotriva valului. Eu aș opta pentru încredere în ea. 🙂

    • Și eu cred că este. Și mi se rupe sufletul pentru că știu cum se simte, și eu m-am simțit inferioară sau complexată în școală, din motivele de la acea vreme. Am încredere în ea că are grijă de lucruri, mi-am făcut antrenamentul când a fost plecată în tabere și când a venit cu toate lucrurile înapoi, chiar și cu bani, sau de când poartă ochelari și e atentă să nu-i spargă. Teama însă nu dispare! Iar inevitabilul se va produce cred, mai devreme sau mai târziu!

        • Da, acum îmi dau seama că și părinții noștrii nu erau de acord cu noutățile generației noastre, așa cum și eu nu sunt acum de acord cu ‘ noutățile ‘ generației ei. Cu toate astea, am crescut bine mersi, și cred că și fică-mea la fel. Plus că ea are un mare atuu: accesul la informație e mult mai facil acum! Mulțumesc mult pentru opinie, uite mai învăț câte ceva!

          • Mă bucur dacă te-a ajutat cât de cât punctul de vedere. Ideea e că nu o poți ține într-un glob de cristal, oricât de mult o iubești, dar poți fi prietena ei și asta e cel mai important. O să realizezi acest lucru când va fi adolescentă, pentru că acum, cât e încă dependentă de voi (ca personalitate) e ușor. Abia atunci vei culege ceea ce semeni acum. Iar ea își va aminti cu siguranță că mama a fost cool. 🙂

          • Evident, și nici n-am de gând să o țin într-un glob. Eu zic că sunt ok cu ea, încă îmi povestește tot, sper să fie așa și pe viitor! Thanks again!

  2. Pe vremea mea era mult mai simplu. Cred. Erau uniforme si restrictii. Era mai greu sa fii complexat fata de altii – la nivel material vorbesc – ca aia care te puteau complexa era rari de tot. Acum e a naibii de dificil, trebuie „sa intorci cumva” roata sa explici ca tocmai „faptul ca nu are si se descurca” e inedit si denota o oarece calitate pe care altii n-o au sau nu stiu ca o au.

    • Eu am prins liceul imediat după Revoluție, când capitalismul începea timid dar sigur să-și facă simțită intrarea. Ceva, ceva am simțit și eu. Dar la fică-mea o să fie o adevărată junglă în care trebuie să se descurce. Iar cu o floare nu fac eu primăvară. Măcar să aibă baza solidă, în rest va trebui să se adapteze, cred.

  3. M-a regăsesc cam in aceeași situație. Cu diferența ca la noi a început ceva mai târziu.. Dar vin la greu generațiile tinere din urma, ca vad cum au început mai devreme ca ai mei. Si noi încercam sa găsim un echilibru între a le da stabilitate si sentimentul de egalitate între copii si in a ii face sa fie cu picioarele pe pământ. Nu mai sunt vremurile cand fiecare era cu ce își permitea. De exemplu, la remarca mea nevinovata cand l-am trimis pe bărbati-meu cu fie-sau sa ii ia o haina de iarna, revenind acasă cu Tomița, cum îl alint eu, „Dragu mamei, nu te încurci, ți-ai ales Hilfiger!”, el replica cu indiferenta: „Ce mami, toți au la școala haine de firma…”. Si asa e. Chiar daca părinții nu au, din puținul lor se agita si fac efortul pt odorii lor. E bine, e rău, nu ma pronunț încă. Cat despre iPhone, ai mei nu au încă. Al mare are un smartphone mai normal, iar cea mica nu il are pe Hello Kitty dar tot așa arată samsung-ul ei, mai puțin desenul. Ce-i drept face aluzii la cat de demodata e si ca nu e in rând cu lumea, dar de mica a contorizat la ce vârsta i s-au întâmplat lucrurile bune fratelui cel mare ( a se citi cadourile valoroase), așa ca așteaptă relativ răbdătoare sa facă vârsta necesară respectivului bun la care râvnește. Eu am pierdut șirul cand avu’ fi-miu smartphone, dar nu-i nimic, ca știe sora-sa :-).

    • Da, tocmai echilibrul ăsta fragil mă omoară pe mine. Cât despre haine, încă o mai pot păcăli pe cea mare cu haine frumoase și nu neapărat de firmă. Dar văd că a început și ea să prindă gustul la etichete.

      • Mda, nu exista o reteta sigura. As vreau eu! Cred ca tine de fiecare din noi, de normele cu care suntem obisnuiti si de reperele pe care vrem sa le dam mai departe… Eu am ajuns la o concluzie privind in urma si analizandu-mi viata cu ai mei: si-au dat silinta cat au stiut ei de bine sa ne invete si au dat tot ce au putut. Putin, mult, nu conteaza, dar au facut maximum din ce stiau ei. E mare lucru si asta as vrea sa aplic si eu. Nu am manual si nici atotstiutoare nu-s din pacate, asa cum mi-as fi imaginat eu candva. Din categoria, „de ce nu mi-a spus nimeni ca…”, atunci cand e vorba de copii, cum ma lamentam eu de multe ori neajutorata…

  4. Nu stiu ce sfat sa iti dau , fata mea cea mai mare e in clasa 0 ,dar deja imi cere TEHNOLOGIE asa ii zice ea , vrea si ea un telefon sa isi instaleze pe POU (spre fericirea mea nu stie ince de aifon si alelalte mai scumpe ), dar noi am inceput un program pilot (ii spun eu ) la fiecare FB 1 leu in pusculita , cu banii stransi poate sa isi cumpere ce vrea (binenteles cu aprobarea noastra) .
    Ai putea si tu sa o motivezi (bn nu cu 1 leu la o noata buna) ca saraca isi i-a aifonu cand termina facultatea .
    SUCCES MULT AI MARE NEVOIE !!!

    • Fetele mele amândouă strâng bani în pușculiță pentru a-și lua ce vor ele. De fiecare dată când vor câte ceva, le întreb: ai banii necesari?…dacă îi au, foarte bine, poate să-și cumpere ce vor, dacă nu (și asta e cel mai des:))) ) reevaluăm situația dacă se merită să cumpere ce vor, sau așteaptă până strâng banii necesari. Dacă își doresc foarte tare, așteaptă, dacă e doar un moft, imediat renunță!…:)))

  5. Grea problema cu dorintele copiilor de azi. Presiunea pe care clasa, grupul, colegii de generatie, dar si mass-media, o pun asupra bietilor copii, este foarte mare. Le faci poftele, vrei sa fie „in randul lumii”, si ajungi sa ii transformi, putin cate putin, in niste snobi, ca atatia altii din generatia lor. Adica tocmai ce detesti mai mult ca parinte, sa faci cu propriul copil? E foarte aiurea. Vorbesc in general. Toti cei care sunt parinti, se gandesc la aceste lucruri. Daca reusim sa le fim cat mai bine alaturi, sa le castigam deplin increderea si, mai ales, sa le fim cei mai buni prieteni, ar trebui sa le aratam unde nu e bine cu multi dintre copiii si tinerii de azi. Daca nu ai nu stiu ce haine „de firma” ( ce ma enerveaza expresia asta cretina) sau telefoane de ultima generatie, asta nu inseamna ca esti mai prejos decat altii sau trebuie sa te simti desconsiderat. Adevarata valoare a unui om sta nu in niste lucruri, care raman, oricat ar costa, doar niste… lucruri. Un suflet frumos, o minte luminata, bunatatea… – acestea sunt cele cu adevarat importante, care trebuie cultivate in sufletul de copil.
    Si mai e ceva: daca tot vrem sa le oferim copiilor nostri ceea ce este mai bun, sa nu o facem doar pentru a ne lauda in fata celorllati. Vezi Doamne, uite ce grozavi suntem si ce pofte le implinim. Am vazut parinti care le-au oferit copiilor cele mai scumpe daruri, fara ca acestia sa ofere cea mai mica recunostinta parintilor, dimpotriva: elevi problema la scoala, probleme grave in societate, comportament aberant si lipsa de respect. Si atunci, care mai este rezultatul acestor eforturi, daca odrasla nu iti ofera nici cea mai mica multumire? Nu doar pretentii, e nevoie sa si merite!
    Trebuie mult tact, multa intelepciune, pentru rezolvarea problemelor din fiecare etapa a dezvoltarii copiilor.
    Asta e parerea mea, nu am pretentia ca sunt vreun „specialist”.

    • Alex, ai punctat foarte bine problema, sunt în asentimentul tău. Eu, ca adult, îmi știu propria valoare, știu ca nu haina sau telefonu’ face pe om, dar ei sunt copii, sunt încă în formare, și de aceea e greu pentru mine pentru a găsi balansul perfect între ceea ce ei văd și ceea ce reprezintă ce văd. Linia de demarcație între ce merită copilul tău și ceea ce dorești să-i oferi e foarte fină. TOȚI părinții consideră că copilul lor merită tot ce e mai bun. Adevărul cred că e faptul că toți merită o educație desăvârșită, dar nu toți o primesc. Și de aici, sursa tuturor problemelor.Părerea ta mi s-a părut foarte justă. Mulțumesc!

  6. Subiectul acesta îmi amintește de problema calculatorului de buzunar de la începutul anilor ’90. Nu toți copii îl aveau dar cu siguranță toți și-l doreau. Ceea ce era însă diferit atunci era că acei copii știau exact ce voiau să facă folosind acel dispozitiv.
    Acum, majoritatea copiilor nu știu ce lucruri cu adevărat utile pot face cu acest mic computer de buzunar numit „smartphone” dar toți și-l doresc. De ce? Deoarece nici cei care ar putea și/sau ar trebui să le explice nu știu. Poate că aici este problema. Dacă Buburuza ar afla ca poate face cu acel Samsung al ei din cretacic lucruri pe care ceilalți copii cu telefoane din „cuaternar” nu știu să le facă, poate că și-ar schimba atitudinea și ar înțelege ca este mai important să te distingi prin inteligență nu prin posesii. O opinie… 🙂

Lasă un răspuns