Priveghi sau distracție???

Azi mi-am amintit de bunica soțului meu care-mi era tare dragă, căci făcea niște mucenici fantastici și nu numai. Anul acesta nu voi mai gusta din apetisanții colăcei pentru că ea a murit anul trecut în ianuarie. Iar eu am participat atunci la primul meu priveghi complet, de trei zile și două nopți nedormite și nemișcate, în casa mortuară unde îi era depus trupul.

Măi, ce aventură pe mine! Curată aventură! De mi-am zis că la așa ceva să dea Ăl de Sus să nu mai particip!

Stați blând și citiți, să vă minunați și nu altceva!

Ca să nu intru în multe detalii tehnice, casa mortuară este o clădire cu un etaj, care adăpostește lejer vreo șase-șapte proaspăt decedați, separați prin niște pereți (desigur, neantifonați) sau cămăruțe mai retrase (asta pentru rudele mai cu dare de mână). Noi am fost repartizați la parter, lângă ușa principală, de mi-a rămas scârțâitul ușii de la intrare muzicuță de trezire din amețeala de somn corespunzătoare. În prima noapte am rezistat să zicem eroic, deși moțăitul pe un scaun, cu capul strâmb, picioare încrucișate și vise cu „strigături” de la alți morți (rudele), nu e chiar ceva de împărtășit!

A doua noapte a fost monumentală. Am rămas patru reprezentante ale sexului frumos pe poziții și din plictiseală am început să spunem bancuri sau să povestim lucruri amuzante, ca să ne alungăm somnul. Și oboseala. Știu sigur că bunicii decedate îi plăcea să ne vadă hăhăindu-ne. Bine, nu în asemenea context, dar…

Aici intru eu în schemă: încep să povestesc „telenovela mașinii mele de spălat vase”- o adevărată odisee. Cum mi s-a stricat, cum am adus pe nepriceputeanu’ s-o repare, cum mi-a reparat-o într-o parte, partea electronică și mi-a stricat-o în altă parte (curgea apă din ea). Și cum mi-a legat-o prost la curent, de am lăsat fără lumină o scară de bloc, în momentul în care am băgat-o în priză.

Și cum soțul meu scump și drag, în infinita lui imaginație, mi-a trântit o cutie grotească din fier în care urma să se colecteze apa ce se scurgea din ea, pe care a băgat-o sub mașină. Aaa, păi vă întrebați unde sub mașină? Cum unde? A inventat niște picioare reglabile la mașină, de băga-i lejer sub ea cuptorul cu microunde. Orice soluție, numai să nu ne luăm una nouă! :)))

Și uite-așa de aici a rezultat un râsu’- plânsu’ cu hohote și lacrimi, de au coborât rudele decedaților de la etaj și probabil își făceau cruci cu limba-n gură, ce le-o fi apucat pe gâștele de la parter, o fi dat strechea în ele ori s-au pus pe jelit așa, în miez de noapte din senin ?!? (era cam trei noaptea când se petrecea toată tărășenia).

Și-apăi după atâta hlizit cu lacrimi ni s-a făcut subit o foame de lup, așa că am hotărât să comandăm telefonic o pizza. În toiul nopții.  Da’ acu’, cum naiba să comanzi așa ceva și să zici:

– Știți, ne-o livrați la Casa Albastră (așa se numea casa mortuară), la parter, la ăi vii, nu ăi morți???

Sigur vor spune că e o farsă, mai ales că se întâmpla ca noaptea cu pricina să fie sâmbătă spre duminică. Cu chiu cu vai am reușit să comand serios la telefon, în timp ce damele (bine) de lângă mine râdeau cu gura până la ceafă, nu urechi. Ei ne-au livrat pizza cu același chiu și dublu vai într-o oră jumate, de ni s-a dus și chef și foame.

Mamaie MARIA, cum îi spuneam noi, sigur ai fost fericită să ai așa un priveghi deosebit, să ne vezi strânse pe lângă tine și să fim vesele și nu triste!

A fost o femeie strașnică.

image

Să te odihnești în pace, mamaie MARIA!

Fabiola Ion

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.
Fabiola Ion

Ultimele postari ale lui Fabiola Ion (vezi toate)

by

Fabiola Ion

Îmi place să râd. Mult, sincer şi cu oameni cu drag de viaţă. Am şi plâns dar rimelul curs pe obraji nu se asorta cu sufletul meu. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc zâmbetului şi să transmit mai departe starea de bine. Sunt soţie şi mamă de două buburuze, ele mă inspiră dar mă şi transpiră, iar ziua în care să spun că mă plictisesc încă nu s-a inventat.

10 thoughts on “Priveghi sau distracție???

  1. Doamne, ce-am mai ras! Dumnezeu s-o odihneasca in pace pe mamaie Maria! Sunt convinsa ca, acolo Sus, e tare mandra de tine.
    P.S. O felie de pizza virtuala nu dai de bogdaproste? Mie imi place Quattro Formaggi, sa stii. 😀

  2. Se spune ca nu e nunta fara plans si nici inmormantare fara ras. Sotul meu avea un offf pe popi de ne ameninta mereu, cand traia, ca de-o fi sa moara sa nu-i facem priveghi cu popa ca se ridica din cosciug sa ne altoiasca. Ei, mai mult pentru cei vii dacat pentru el, la inmormantarea lui au venit mai multi popi, pentru ca doar asa puteam sa dovedim ca suntem o familie prezentabila, apreciata, demna de luat in seama….. Era printre ei un „pui de popa” care a inceput sa cante in legea lui de chiar m-am temut sa nu-l enerveze pe sotul si sa-l determine sa-si puna in aplicare promisiunea. Eu i-am amintit Sanzienei (fetei mele), in soapta, ca nu prea cred ca-i incantat tata de ce facem noi, la care Sanziana mi-a replicat tot in soapta: „Si-acum ce vrei, mama, sa-i punem o populara??!!” Sotul meu adora muzica populara si ne chinuia pe toti din casa ascultand-o. Desigur am izbucnit in ras amandoua si cu greu ne-am potolit chicotelile in batiste. Raman cu impresia ca totusi sotul meu a apreciat acel moment mai mult decat tot ceremonialul popicesc nelipsit de la toate inmormantarile. Sa le dea Dumnezeu odihna vesnica celor plecati dintre noi. O seara memorabila sa aveti!

  3. Hmmm. esti sigura ca nu am fost la acelasi priveghi, la aceeasi bunica, tot Maria??? Pt ca si eu am comandat pizza, cu sora mea, si am mancat, ca ne lua cu lesin, si ce adusesera oamenii se terminase rapid! Hmmm. Cred ca suntem rude, de bunica Maria, decedata! 😀

Lasă un răspuns